Arafat şi imaginea lui

Din această săptămână, textele pe care le public în “România liberă” sunt programate să apară pe print vinerea. Ceea ce înseamnă că de regulă le veţi găsi aici joi seara, târziu.

Google Trends, un instrument de măsură aproximativ dar imposibil de contestat, spune că volumul de ştiri referitoare la Raed Arafat a crescut foarte tare, începând de luni, 9 ianuarie, când scandalul referitor la legea sănătăţii a căpătat formă. Căutările pe Google au explodat încă mai tare cam din acelaşi moment. Şi oricine caută Arafat nu poate da în aceste zile peste rezultate favorabile pentru actualii guvernanţi. Aşa că politicienii au o problemă când se ating de un nume din clasa Arafat.

Raed Arafat pe Google Trends

Raed Arafat pe Google Trends

Voi expedia rapid chestiunea legii sănătăţii. Tot ce pot spune despre sistem provine din experienţe pe pielea proprie – sau mai degrabă pe pielea celor apropiaţi. Aproape de fiecare dată când am avut o astfel de problemă, am descoperit un sistem medical privat care îl căpuşează pe cel de stat aşa cum în halele fabricilor din anii ’90 apăreau mici ateliere private ale inginerilor mai întreprinzători şi adesea escroci. Dar asta nu mă face specialist în managementul sistemului de sănătate, aşa că am să trec la imaginea şi reputaţia lui Arafat.

Numai un răuvoitor poate contesta total meritele doctorului palestinian în construcţia sistemului de urgenţă. E destul de clar pe ce s-a creat doctorul imaginea, într-o ţară în care populaţia îmbătrânită şi prea puţin adeptă a unor controale periodice sau a unui regim de viaţă sănătos înghite doze mari de spaimă legate de propria existenţă. În România, nici măcar taxele şi moartea nu sunt certe; cu ultima, riscă să te întoarcă de la groapă – sau din cer – preotul care nu te trece-n pomelnic decât până la trei luni, fiindcă atâta au plătit urmaşii. Totuşi, până acolo, există ceva apropiat de o certitudine: faptul că dacă ai o problemă serioasă de sănătate, nişte tipi îmbrăcaţi în uniforme multicolore o să se înfiinţeze la tine acasă, încercând să te resuscite şi nu să te scotocească prin buzunare, ca privaţii nu ştiu cui.

Să ne gândim cât contează asta la electoratul cocolit de toate partidele din România, fiindcă e sărac, dependent de guvernare şi deci votează: pensionarii şi îmbătrâniţii din sistemul bugetar. Ceea ce dă o măsură a gafei politice, chiar dacă e o evaluare cinică.

Însă Arafat nu e un “sistem”. E străin, şi de o altă culoare decât noi, într-o ţară cu o atitudine mai marcat ambivalentă asupra veniţilor din afară decât altundeva. Pe de o parte, românul statistic are o doză de xenofobie şi reticenţă venită din propria-i izolare, accentuată pe vremea lui Ceauşescu. Pe de alta, aceiaşi veniţi din afară sunt luaţi uneori de salvatori sau fii ai providenţei, şi nu tocmai fără rost, de la Jeffrey Franks la Carol I şi Carol Davila, un alt doctor despre care nu se mai ştie că e de origine italiană şi a venit în România la 24 de ani.

Pare a fi soarta acestei ţări să fie vindecată de doctori străini. Şi nu-mi rămâne decât să adaug că aceştia au, mereu, o mulţime de treabă.

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts