Apocalipsa.TV

Acum, că au trecut nu numai anul 2000, ci și apocalipsa mayașă, sfârșitul lumii pare a fi o afacere răsuflată. Dar, așa răsuflată, e destul de productivă la TV, iar un inventar al câtorva tipuri de formate dacă nu de-a dreptul apocaliptice, cel puțin infestate de milenarism merită încercat.

Acum vreun an și mai bine, Adrian Georgescu semna un articol despre show-urile de supraviețuire de pe Discovery – trendul inaugurat de Bear Grylls, cel cu Tehnici esențiale…, și continuat de Les Stroud, Ray Mears, Mykel Hawke sau Ruth England. Lucrurile sunt clare acolo: un personaj aterizează într-un peisaj sălbatic, unde trebuie să se descurce cu un minimum de resurse și unelte care țin de civilizație (de regulă un cuțit și un amnar cu cremene, eventual o frânghie). Premisele au o încărcătură post-apocaliptică evidentă, mai ales că într-un format ulterior, deși cu mai puțin succes, pionierul genului Bear Grylls își manifestă competențele nu în sălbăticie, ci la oraș. E vorba de ceea ce a fost tradus la noi drept Tehnici de supraviețuire urbană.

În legătură cu toate aceste formate, care au ceva mai puțin de un deceniu, s-a impus termenul de survival show – show de supraviețuire. Dar nu numai în legătură cu ele. Începând cu 2009, telespectatorii români au putut vedea, pe Discovery Science, un reality pe nume Colonia, în care premisa e o catastrofă nucleară, iar participanții se organizează într-o comunitate care încearcă să facă față vicisitudinilor de tot felul. Show-ul a fost anulat după două sezoane, dar nu a fost singurul. În aceeași epocă apăreau Falling Skies, Survivors sau Jericho – ultimul, botezat nu după Ierihonul biblic, ci după un oraș din Kansas, ales ca teatru al evenimentelor. La care se adaugă, desigur, celebrul Survivor, cel cu insula și consiliul tribal, consacrat de Mark Burnett ca unul din marile formate reality după premiera americană din 2000. Iar Survivor, la rândul lui, se trage din Expedition Robinson, lansat de Charlie Parsons în Suedia, în 1997.

Inventarul de până acum ar fi suficient, dar el e departe de a fi complet. Celor de mai sus li se adaugă cel puțin alte două filoane importante. Primul se vede pe History Channel, al cărui public republican/mic-burghez se distrează cu formate ca Așii amanetului, Războiul depozitelor, Pe urmele antichităților sau Restaurări. Numitorul comun al tuturor acestor emisiuni este reutilizarea, sub o formă sau alta, a vechiturilor. Dacă în Așii amanetului, familia Harrison cumpără și recondiționează diferite obiecte, în Restaurări e vorba numai de recondiționare, iar Pe urmele antichităților îi înfățișează pe Mike Wolfe și Frank Fritz cum scotocesc prin depozitele a diferiți cetățeni de pe tot teritoriul SUA. În fine, Războiul depozitelor se petrece în California și se învârte în jurul aceleiași idei de vechituri, care însă sunt de găsit în depozite închiriate și abandonate de proprietari, mai apoi scoase la licitație.

Premisa comună poate fi interpretată în sensul în care William Gibson își imagina viitorul ca pe un uriaș depozit de vechituri: odată ce o anumită saturație tehnologică a fost atinsă, începem să vorbim mai degrabă de utilizări noi ale tehnologiilor și dispozitivelor existente.

În fine, nu putem neglija trimiterile la sfârșitul lumii din marile talent show-uri. Dincolo de pachetul grafic și luminile care amintesc de SF-uri distopice în mai multe cazuri, Vocea României (The Voice) are legătură cu prezența altei voci în Apocalipsa Sf. Ioan, la fel cum X-ul din X-Factor e și el oarecum milenarist. E drept, cel mai ușor putem să-l interpretăm ca necunoscută de ecuație, așa cum a fost folosit de Descartes, în a sa Geometrie din 1627, când a atribuit literelor de la sfârșitul alfabetului acest rol. Însă X-ul din X-Factor are desigur legătură și cu X-ul hristic, Ch în greacă, așa cum se vede în prescurtarea XP (CHR în altabet latin) sau Chi-Rho (P-ul suprapus peste X într-un fel de cruce cu șase brațe).

Formatele de Discovery au în comun o specie de naivitate care se bate cap în cap cu însăși ideea de supraviețuire. A supraviețui (calc după survivre în română și derivat al acestuia în survive, în engleză) conține tocmai ideea de catastrofă, eveniment neprevăzut, căruia persoana i se sustrage nebanal, și în niciun caz metodic, prin “tehnici”. În vremurile mai puțin religioase pe care le trăim, încărcătura soteriologică lipsește din astfel de constructe TV: e vorba mai curând de sfârșitul lumii așa cum o știm și de tentativa înduioșătoare de a ne perpetua după acesta. Și mai puțin de revelație, deși sensul literal al Apocalipsei acesta e, dezvăluire sau descoperire.

Ideea (post-)burgheză de pe History Channel, de refolosire a tehnologiilor existente (care nu e numai pasiune de colecționar și nici filozofie ecologistă) e, comparativ, ceva mai răzbătătoare, dincolo de un anumit orizont. Și implicit polemică față de visul american și acumularea materială, cele dinaintea crizei. Dar, oricare-ar fi nuanțele și varietățile apocalipsei TV, formatele care pot fi puse sub această umbrelă au apărut mai toate în jurul anului 2000 și se hrănesc dintr-o aprehensiune difuză, preexistentă. Fiindcă media, se știe, funcționează binișor atunci când bagă în sperieți publicul. Apocalipsele multiplicate pe ecran sunt teamă și în același timp reconfortare, un vis care luptă cu un alt vis, preexistent. Iar singura victimă a acestei lupte onirice e ideea de progres.

Articol scris pentru numărul din 3 ianuarie al săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts