Aoleu, s-a măritat EBa!…

Nunta Elenei Băsescu a devenit un eveniment național, într-un sezon de secetă, în care au scos capul cel mult buruienile mondene de la Capatos și Cancan TV, pseudocelebrități care își petrec viața mai degrabă la televizor decât pe-acasă ori la un ipotetic serviciu. Faptul că avem de-a face cu o fiică de președinte, pe deasupra și europarlamentar, a fost de ajuns pentru ca tabloidele și televiziunile să ia în brațe întreaga poveste. Dar cum și de ce s-a lăsat EBa îmbrățișată? 

E adevărat, o imagine face cât o mie de cuvinte. Însă ea nu folosește nimic fără cuiul în care o agăți. În cazul nunții Elenei Băsescu, acest cui a fost virtual și s-a numit Twitter. De pe 30 august și până luni, la prânz, Elena Băsescu – sau ghost writer-ul acesteia – pusese pe @Elena_Basescu cam 35 de imagini de la căsătoria civilă, nuntă și petrecerea de la Snagov.

Ce înseamnă asta? Ca să înțelegeți cum funcționează lucrurile între celebrități și media, un tip ca Irinel Columbeanu a fost caracterizat drept publicity freak fiindcă a trimis la 20-30 de ziariști mesaje care anunțau evenimente ca o nuntă sau un botez. Se încadrează Elena Băsescu în aceeași categorie? Mai greu de spus, mai ales că există o circumstanță atenuantă: orice tânără femeie își dorește, cu atât mai mult cu cât e mai inocentă, ca de nunta ei să afle cât mai multă lume. Rochia de mireasă e făcută special pentru ca să fie văzută, o dată, dar bine. Iar rezervele de inocență ale Elenei Băsescu sunt greu de intuit până la capăt.

Mai clare sau mai cețoase, mai glam sau mai de tabloid, pozele EBei de pe Twitter au avut încărcătură factuală și au fost încadrate în timp și spațiu prin mesajele precise care le-au însoțit. Numai bune pentru reporteri. Deci, aici, a existat un anume grad de premeditare, mai ales că tot pe @Elena_Basescu găsim o trimitere la un comunicat de presă din 30 august, în care fiica președintelui și soțul ei, Bogdan Ionescu, dezmint lucruri ca prezența Serviciului de Protecție și Pază la petrecerea de la Snagov, dar dau detalii referitoare la nași sau prețul rochiei (4.500 de euro) și, mai ales, spun că vor pune la dispoziția presei “câteva fotografii şi imagini video, care vor putea fi publicate şi difuzate în mod liber”.

Nu mai e cazul s-o întoarcem pe toate fețele, Elenei Băsescu i-a plăcut să se vadă la TV și în tabloide. Muritorii de rând au câteva zeci de RON pentru anunțuri de mică publicitate ca să-și atingă astfel de scopuri, EBa are un tată președinte și un capital de celebritate dorobănțeană. Dincolo de bucuria inocentă, putem vorbi de o manevră de imagine premeditată? Și, oricum, dacă putem vorbi, ce-au obținut EBa și PDL din asta?

Prima întrebare nu prea are sens. După petrecerea de la Snagov, au apărut imagini video din abundență. Imaginile filmate arată alți invitați care filmează alte imagini și tot așa. Raportat la cei 600 sau 800 de nuntași, dorința exprimată de Elena Băsescu în comunicatul de presă – “vă adresăm rugămintea de a ne lăsa să ne bucurăm în liniște, alături de cei dragi, de acest eveniment” – e ori ipocrită, ori, din nou, inocentă. Ori amândouă. Cu alte cuvinte, problema familiei Băsescu nu a fost dacă să se vadă în presă cu nunta, ci cum să se vadă, odată ce a gândit o ceremonie cu mai mult de 30 de intimi. Sau, în fine, odată ce nunta a fost imperios necesară într-un an electoral infect, plin de umori negative. De aici, manifestanții anti-Băsescu de la Primărie. Dar și altele.

Cine a avut răbdare să se uite la imaginile de la nuntă în week-endul 1-2 septembrie – de fapt, a fost mai greu să te adăpostești de bombardamentul televiziunilor și site-urilor mondene cu ele – a putut vedea o serie de lucruri prea puțin simpatice. În primul rând, a fost propensiunea invitaților pentru muzica de periferie, zisă populară, acel gen alterat de horă, bătută și naiba mai știe ce ne mai distruge timpanele pe la toate nunțile de mahala din România. Elena Udrea, țopăind pe tocuri într-o astfel de horă, într-o rochie de culoarea numită prin piețe siclam, este imaginea definitorie a inadvertenței istorice și geografice în care trăim. Am mai văzut un domn scund, fără sacou, cu ochelari și privirea tulbure, lălăind exuberant și tropăind pe “Treceți, batalioane române, Carpații”, într-o ipostază la fel de definitorie, dar cutremurător-caragialescă, mai ales dacă ne gândim că domnul cu pricina a fost vreo patru ani premierul României. Față de el, ceilalți domni, cu sacou și mai puțin agitați, au putut părea decenți. Faceți însă un exercițiu mental: cum ar fi arătat Angela Merkel, Tony Blair, Barack Obama și alții ca ei bătând din palme pe marșuri, la o astfel de paranghelie? Sau, dacă nu, distribuiți-i în roluri pe Maniu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Ion I.C. Brătianu și alții. Face sens? Nu, fiindcă personajele din horă și marș nu pot fi interpretate decât de alte personaje. Cațavencu, Agamiță Dandanache, Tipătescu și ceilalți.

Asta, presupunând desigur că la casting nu participă USL-ul, care s-ar achita și el de roluri cu brio.

Presa, care în ultima vreme aspiră mai degrabă la un scăunel la masa aceea din spate a petrecerii – și, ca la Snagov, trăiește din firimiturile de pixeli aruncate de alți meseni mai cu vază – n-a făcut mare caz de toate acestea, fiindcă și ea mai urlă prin editoriale câte-un abțiguit “Treceți, batalioane române…”, de câte-un 1 Decembrie, atunci când nu poartă tocuri de 12. Știrile și fragmentele video au fost date neutru, fără “Ce-ți mai place să…”, dar nimic nu a împiedicat tabloidele să numească invitații cu alinturile pe care nu ziarele, ci ei înșiși și le-au inventat, în vremurile de aur în care Dorobanțiul era ce e azi Centrul Vechi: EBa, Syda, Poponeț.

Nunta Elenei Băsescu a fost un balamuc opulent, pe care electoratul l-a resimțit ca atare și s-a frustrat. Și dacă e ceva care nu e frustrare în tot balamucul, e compasiunea pe care o resimți atunci când asiști la pornirea gregară, maslowiană, a unor inși răsăriți pe scena publică de nicăieri, plini de o forță ascensională și o rapacitate care, la scară istorică, înseamnă o fragilitate de neînchipuit.

Articol scris pentru ediția de joi, 6 septembrie a săptămânalului Dilema veche

Post your thoughts