Amintirile mele de disident

Povestea cu notele informative ale lui Carol Sebastian ma face sa ma intreb cata valoare are ceea ce a ramas de la fosta Securitate si in ce masura reprezinta dosarele respective un om sau atitudinea lui. Vreau sa va spun o istorie traita pe propria mea piele, care arata, cred, nepotrivirea dintre ceea ce s-a pastrat pe hartie si felul cum se intamplau lucrurile.

A existat, de prin 1968 si pana in toamna lui 1990, o revistuta studenteasca pe nume “ING”, de la “inginer”, editata de ASC, Asociatia Studentilor Comunisti, la fel ca mai cunoscuta “Opinie studenteasca” din Iasi sau precum “Convingeri comuniste”, zisa Co-co, din Bucuresti. Era o chestie de opt pagini, care se tiparea in Brezoianu si aparea de patru ori de an, iar studentii o placeau pare-se, fiindca nu duhnea chiar de la o posta a comunism. Prin ’87 m-am aciuat si eu in redactie, unde am cunoscut o serie intreaga de oameni care si-au facut mai apoi de lucru prin presa, politica sau comunicare: Sorin Ducaru, ambasador la Washington. Mihnea Constantinescu, secretar de stat prin diferite guverne PSD. Dan Jurj, fesenist frenetic dupa 1989, nu stiu ce s-a mai ales de el. Razvan Mitroi, redactor-sef la “Adevarul”. Costin Borc, secretarul personal al lui Coposu. Vlad Enache, om de marketing la Connex si mai nou specialist in DTP la NextCap. Dan Vardie, ziarist auto. Ovidiu Nahoi si Calin Hera, astazi la “Evenimentul zilei”. Remus Andrei Ion, in momentul de fata la Antena 3. Saviana Stanescu, acum dramaturg si navetist in America si, in fine, daca n-am uitat pe altcineva semnificativ, Florin Dumitrescu, pe care il gasiti aici, pe blog, om de publicitate, autor de versuri si inventator de “Sarmale Reci”.

Companie destul de selecta, in care planurile editoriale se cam dadeau peste cap la stilul: trebuia sa ai trei pagini (din opt) cu “viata de Asociatie” si faceai niste bascalii gen brigazi studentesti despre muncile agricole, care, nu-i asa, erau o chestie de Asociatie. Exista un sistem cu vreo sapte aprobari de care trebuia sa treci, in practica, semnau numai vreo trei. Imi amintesc de Patrascoiu (Constantin? nu mai stiu), ceva scula pe la ASC-ul din Poli si de madam Clatici (Olimpia), care era o ciuma dar aud ca e bine mersi.

Prin 1988, cred, lui Florin, Calin, Savianei, lui Sorin Baiasu (o fi ajuns filozof?) si Laurei Trifan ne-a trecut prin cap sa inventam un cenaclu, pe care Florin l-a botezat “Cenaclul Spaclul”. Cam atata ne ducea mintea, ne intalneam prin diverse locuri, injuram si noi la Ceausescu si citeam poeme. Poeme pe care ne-a venit ideea sa le dam in ING, revista ASC-ului.

Cred ca nu erau tocmai rele, dar cineva a avut o alta idee, veti vedea mai jos despre ce e vorba. Intr-un fel sau altul, ING-ul asta nu prea era corespunzator politic, mai ales dupa ce redactorul-sef, Sorin Ducaru, terminase scoala si plecase (parca la Rasnov?) si preluase Vlad Enache, cu care m-am intalnit de vreo trei ori, la niste beri, ca sa punem cap la cap niste idei deosebit de cretine despre confectionat manifeste. Merita sa expun metoda, fiindca orice om cu notiuni minimale de inginerie poate sa-si dea seama cat de batuti in cap eram: cu o masina de scris se imprima litere intr-un carton (ca la tipografia pe plumb, unde se apasa flancul pe rama), in care apoi se toarna un aliaj precum zatul tipografic, dupa care cu placa obtinuta se multiplica manifestele. Acestea se introduc intr-un fals tub de proiecte si, cu o solutie de carbid, tubul se detoneaza de pe podul pe sub care treci de la gura de metrou catre corpurile Politehnicii din Militari.

In privinta tubului de proiect, lucrurile nu erau foarte bine puse la punct, dar a existat un alt amanunt care ne-a impiedicat sa-l rasturnam pe Ceausescu cu metoda asta. Flancul (cartonul acela) se presa in rama, la tipografie, cu o presa de 75 de tone forta, ceea ce nu avea nici o legatura cu stupizenia noastra cu masina de scris. Mai din lipsa de imaginatie, mai din frica, am lasat dracului planul. Pe urma, prin noiembrie 1989, cineva (Bogdan Suru?) a avut ideea de a pune in revista doua poze cu o locomotiva veche, cu abur. Pe prima pagina, un june se opintea in draci la una din bielele locomotivei (de fapt la manivela, daca e sa fim rigurosi), ca s-o miste. Pe ultima pagina, locomotiva era singura, trista si nemiscata. Cu astea a iesit mare scandal. Patrascoiu si ai lui au oprit tirajul, spre tristetea femeilor de servicii din camine, care nu mai aveau cu ce spala geamuri, dar si a studentilor, care le suteau balotii femeilor de serviciu, ca le placeau bancurile cu munci agricole.

A venit si decembrie 1989 si ne-am dus toti in Politehnica, pentru ca s-o aparam, nu stiu exact de cine. Poate de ofiteresele care stateau cu fundurile lor de fete din Caracal pe un butoi de pulbere, la etajul al cincilea al Rectoratului. Toata lumea putzea, avea pusti, barba, conserve din ajutoare si cate o suta de lovituri (doua sectoare si doua cutii cu cartuse). Victime n-au fost, desi, se spune, un caine vagabond a fost gonit, dar nu ciuruit, cu foc automat de o patrula care cauta teroristi prin boschetii dintre Regie si AN. Va spun asta pentru ca brusc s-a aflat ca Politehnica are un securist al ei, Manea, care salasuia in camera 406 (cred?). Camera in care s-a dat buzna si ce sa vezi? Informarile lui Manea asta, care isi manifesta dezaprobarea despre “asa-zisa” poezie care se publica in ING. V-am zis ca era cineva caruia nu-i placeau. Manea asta avea un scris mare si aplecat, de magazioner usor cretin si era mai al dracului cu productiunile noastre decat Eugen Barbu la “Judecata de apoi a poetilor”.

In dementa din zilele acelea, in Politehnica au aparut doua doamne de la nou-infiintatul Rompres, fost Agerpres. Doamnele se fataiau printre conserve de orez deschise, pusti semiautomate cu luneta uitate pe hol, sprijinite de calorifer si studentii revolutionari, adica noi. Cand au aparut in camaruta unde scoteam ING-ul eliberat de Patrascoiu, Clatici si Manea, am inceput sa ne dam mari cu informarile in care apaream ca personaje negative, decadente. Doamnele au spus ca sunt foarte interesante si ca ele le-ar publica la Rompres, daca vrem sa le dam. Mi-a trecut prin cap sa fac niste copii, asa ca am bagat o foaie in masina si m-am apucat sa transcriu, numai ca doamnele mai aveau de facut revolutie si prin alte locuri. Asa ca le-am dat originalele si am tinut eu copia dactilo, cu care ajunsesem pe la jumatate. Cred ca o mai am pe undeva.

Banuiesc ca doamnele alea doua mai exista pe undeva, poate ca si informarile despre noi. As putea spune prin urmare ca am un trecut de opozant al regimului si am o sansa sa recuperez si documente care sa ateste asta, ca sa nu mai vorbesc de alte acte dusmanoase ca povestea cu manifestele si cea cu locomotiva. Prefer sa nu iau toate aceste lucruri in serios insa, si iata de ce: nu toate paginile cu “viata de asociatie” puteau fi facute cu harfe de brigada studenteasca. Mai ramanea prima. Acolo era un editorial. Si revista era mereu gata, fara editorial, fiindca nu se gasea cine sa-l scrie. Le mai confectiona Dan Jurj, cu o metoda apropiata de dadaism: copia cate un paragraf din alte gazete, mai mari si mai stiutoare ca a noastra, cum ar fi “Viata studenteasca”, un saptamanal profesionist. La un moment dat, a reusit sa-l copieze un paragraf de-al lui insusi. Anume de ce: fiindca editorialistul de la “Viata studenteasca” copiase din ING.

Ei bine, Jurj asta a suferit la un moment dat de un writer’s block, in ciuda retetei succesului, s-a dus acasa la Cucuieti sau nu stiu ce s-a intamplat, cert e ca revista era iar gata fara editorial. Suspans. Ce dracu’ ne facem? Enache nu se simtea in stare. Si-atunci am pus mana si-am scris eu. Nu unul, ci doua, in doua prilejuri diferite, daca-mi aduc bine aminte. Din capul meu si nu in sistemul ala textualist al lui Jurj. Munca de raspundere: Patrascoiu si cu Clatici se uitau cu cate cinci perechi de ochelari la editoriale.

Enache, cu care planuiam manifeste, dar si altii, m-au batut pe umar: esti tare. Ne-ai scos din rahat. Revista poate sa plece. Si pagina voastra de poezie, si toate bascaliile de la munci agricole. Si pozele subversive ale lui Suru, cu locomotiva (nici in ziua de azi nu stiu ce-o fi avut in cap cel care le-a pus). Studentii o sa fure iar revista de la femeile de serviciu.

Eram destul de mandru. La 22 de ani, sa pricepi cum stau lucrurile in politica? Ceausescu si ai lui pareau ca se ocupa cu o chestie foarte serioasa, de oameni foarte maturi, desi, pe de alta parte, erau niste cretini care ne mancau zilele. Double thinking, de’. A trebuit sa se supere pe mine Victor Barsan, mentorul meu, ca sa-mi dau seama ce facusem. Mi-a explicat cate ceva despre nesupunerea civica si, atunci cand i-am spus ca editorialul trebuia sa-l faca cineva, mi-a zis: “Sa n-o faci TU. N-au decat sa o faca altii, dar TU sa nu o faci. Daca toti am gandi asa, n-ar mai face-o nimeni.”

Asadar, lucrurile nu sunt ce par a fi. Editorialele alea nu erau semnate Iulian Comanescu. Erau semnate “ING”. Prin urmare, daca nu v-as fi spus, n-ati fi stiut ca eu le-am scris. Nici macar Manea-securisul nu remarcase, zicea de bine despre ele. El avea ce-avea cu poeziile.

  1. AP Reply

    Bune amintiri… Pacat doar ca sint cam dezlinate si nu prea duc nicaieri;) Cum spui, la gramada… Dar te intreb acum, ca unul ce s-a ferit cu succes de a scrie vreodata editoriale, chiar crezi ca nu se puteau scrie “pe adevar”, atit de printre rinduri cum scriam noi pe atunci?

    Toate bune,
    A.P.

Post your thoughts