Ochii lui Petre Stoica

De la Biju Morar aflu ceva ce mă întristează personal: Petre Stoica, șaptezecistul culegător de mărar și unul din prietenii cei mai buni ai lui Nichita, nu mai e. Așa poet-discret cum a fost, Stoica a scris destul de mult și-al naibii la gazetă și a păstorit bonom și informal o generație de jurnaliști care au avut, în diferite momente de după 1989, ceva de spus în presă.

Stoica, presa și cu mine se leagă undeva prin ianuarie 1992, când redacția “Dreptății” din fostul MICM (Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini, clădirea azi dărâmată din Calea Victoriei 133-135) s-a umplut cu o mână de puști cu apucături de golani-Piața Universității, oftică pe Iliescu și oarece abilități de scris la gazetă. La un concurs după model Cristoiu, am fost trimiși pe stradă ca să venim cu un reportaj în două ore și eu m-am întors cu o poveste despre amicii mei Pală și Falstaff, care vindeau pantofi de plastic pe Lipscani. Pală se distingea printr-o căciulă de cazac cumpărată de la nu știu ce ruși, modelul ăla explodat-flocos, și Falstaff vă puteți închipui prin ce, în virtutea poreclei. Cei doi se regalau zilnic cu nenumărate beri dintr-o șandrama “la varice” aflată vizavi și, în lipsă de un alt mijloc mai bun de a-și umple timpii morți de la vânzare, se îndeletniceau cu ascunderea halbelor în propria tarabă, pe care o încuiau cu un lacăt. Când au ajuns pe la câteva zeci de halbe și n-au mai avut loc în tarabă, s-au apucat să le returneze în maniera “trei în loc de două”, având în vedere și faptul că șandramaua de vizavi era tot mai săracă-n halbe și berea nu se poate bea chiar din robinet.

Nu mai știu exact cum am dezvoltat povestea lui Pală și-a lui Falstaff, dar la vreo săptămână de la concurs, m-am trezit angajat pe chestia asta, împreună cu niște oameni de care s-ar putea să fi auzit. Adrian Pătrușcă și Roland Cătălin Pena (“Fefe”, unul din geniile cărăcălene necunoscute ale presei), foști piloni amândoi la “Ziua”, Toni Dohotariu, care nu mai are nevoie de prezentare pentru cei care au prins anii (ne)buni din PRO TV, azi la “România, te iubesc”, Florian Bichir – bărbosul cu păreri despre ortodoxie și fir scurt cu PF Daniel de la “Evenimentul zilei”, zis și Padre -, Oana Stănciulescu, Cezar Ion (nu Ioan, ci ăla cu Cezar și Tipar și procesele cu TVR), Bogdan Cristel, mare jmecher pe la Reuters-foto cred că și-n ziua de azi, ăăă, am uitat restul dar voi reveni. Redacția preexistentă era compusă din Ilie Păunescu și Mariana Sipoș, moș Frâncu, un bătrân ziarist de sport care dormea pe la conferințe de presă, un cetățean pe nume Romulus Cristea care e și-acum pe la România liberă, mi se pare, și un domn Popescu cred că, pe care Fefe l-a acuzat pe față că și-a cumpărat pălărie de paie din sudoarea poporului, fiindcă avea atribuții legate de leafa noastră și mături și se întâmpla ca salariul să nu vină în ziua fixată. La un moment dat, am remarcat și un tip bronzat, tânăr-bătrân, cu părul alb și barbă și niște ochi albaștri a căror privire îți ajungea până-n spatele capului când se uita la tine. În ciuda hainelor care semănau mai mult cu ale noastre decât cu ale șerifilor, a paporniței pline cu tot felul de cărți și de chestii și a coroanei regale pe care o purta cu ifos la reverul vestei, cetățeanul ăsta s-a dovedit a fi redactor-șef la “Dreptatea” și a răspunde la numele de Petre Stoica. Prima senzație, de distanță, s-a topit imediat și habar n-am cum am devenit amici la cataramă, atât cât se putea la o diferență de vârstă de 40 de ani, nu numai eu și el, ci și Toni, Fefe, Pătrușcă și toată gașca. Uniunea Scriitorilor își făcea veacul pe vremea aceea în curte cu MICM-ul, la Casa Vernescu, cea care a devenit ulterior cazinou. Serile se terminau cu beri pe terasa din spate, unde Stoica ne spunea diferite povești despre Nichita și unde i-am cunoscut pe Laurențiu Ulici, Marius Tupan, Cristi Teodorescu, Alex Ștefănescu, Alexandru Condeescu, Victor Niță și mulți alții. Criticul Barbu Cioculescu, fiul lui Șerban și omul care a dat printre altele o ediție definitivă din Mateiu Caragiale, era și el editorialist la “Dreptatea” și prietenul lui Stoica, mă chinuiam uneori prin tipografie la “Scânteia” să-i apăr frazele perfecte de cuțitul paginatorului și alte intemperii.

Curios la toți oamenii ăștia era nu că erau maturi, inteligenți, celebri cât se putea pe atunci și foarte talentați, ci că ne-au adoptat imediat, cu drag și cu o lipsă de fițe nebanală având în vedere stadiul de tufe de Veneția foarte îndrăgostite de propriile opere prin care treceam, ca orice om bănuiesc. Petre Stoica a fost cel care ne-a deschis această ușă și a realizat cumva o legătură între boema literară pre-1989 și noi, fără de care, azi, poate am fi fost mult mai puțin decât nu-prea-multul la care am ajuns.

Nichita avea pe undeva o chestie: “Arghezi s-a uitat în ochii lui Eminescu, eu m-am uitat în ochii lui Arghezi. Deci eu m-am uitat în ochii lui Eminescu.” Eu m-am uitat mult și bine în ochii albaștri ai lui Petre Stoica, care s-a uitat mult și bine în ochii lui Nichita. Mulțumesc.

5 thoughts on “Ochii lui Petre Stoica”

  1. e duminica, e soare, oamenii mor si noi ii regretam si ne promitem in sinea noastra sa traim mai bine. moartea aureoleaza si ambitioneaza. parca tot e bine. mi-a placut articolul.

  2. Ce n-am spus e că Petre Stoica avea 78 de ani și că dacă se poate spune că cineva a trăit destul, la el se aplică judecata asta. Când l-am cunoscut și încă făcea fetele să ofteze avea vreo 62-63 cred.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *