Ochii lui Petre Stoica

De la Biju Morar aflu ceva ce mă întristează personal: Petre Stoica, şaptezecistul culegător de mărar şi unul din prietenii cei mai buni ai lui Nichita, nu mai e. Aşa poet-discret cum a fost, Stoica a scris destul de mult şi-al naibii la gazetă şi a păstorit bonom şi informal o generaţie de jurnalişti care au avut, în diferite momente de după 1989, ceva de spus în presă.

Stoica, presa şi cu mine se leagă undeva prin ianuarie 1992, când redacţia “Dreptăţii” din fostul MICM (Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, clădirea azi dărâmată din Calea Victoriei 133-135) s-a umplut cu o mână de puşti cu apucături de golani-Piaţa Universităţii, oftică pe Iliescu şi oarece abilităţi de scris la gazetă. La un concurs după model Cristoiu, am fost trimişi pe stradă ca să venim cu un reportaj în două ore şi eu m-am întors cu o poveste despre amicii mei Pală şi Falstaff, care vindeau pantofi de plastic pe Lipscani. Pală se distingea printr-o căciulă de cazac cumpărată de la nu ştiu ce ruşi, modelul ăla explodat-flocos, şi Falstaff vă puteţi închipui prin ce, în virtutea poreclei. Cei doi se regalau zilnic cu nenumărate beri dintr-o şandrama “la varice” aflată vizavi şi, în lipsă de un alt mijloc mai bun de a-şi umple timpii morţi de la vânzare, se îndeletniceau cu ascunderea halbelor în propria tarabă, pe care o încuiau cu un lacăt. Când au ajuns pe la câteva zeci de halbe şi n-au mai avut loc în tarabă, s-au apucat să le returneze în maniera “trei în loc de două”, având în vedere şi faptul că şandramaua de vizavi era tot mai săracă-n halbe şi berea nu se poate bea chiar din robinet.

Nu mai ştiu exact cum am dezvoltat povestea lui Pală şi-a lui Falstaff, dar la vreo săptămână de la concurs, m-am trezit angajat pe chestia asta, împreună cu nişte oameni de care s-ar putea să fi auzit. Adrian Pătruşcă şi Roland Cătălin Pena (“Fefe”, unul din geniile cărăcălene necunoscute ale presei), foşti piloni amândoi la “Ziua”, Toni Dohotariu, care nu mai are nevoie de prezentare pentru cei care au prins anii (ne)buni din PRO TV, azi la “România, te iubesc”, Florian Bichir – bărbosul cu păreri despre ortodoxie şi fir scurt cu PF Daniel de la “Evenimentul zilei”, zis şi Padre -, Oana Stănciulescu, Cezar Ion (nu Ioan, ci ăla cu Cezar şi Tipar şi procesele cu TVR), Bogdan Cristel, mare jmecher pe la Reuters-foto cred că şi-n ziua de azi, ăăă, am uitat restul dar voi reveni. Redacţia preexistentă era compusă din Ilie Păunescu şi Mariana Sipoş, moş Frâncu, un bătrân ziarist de sport care dormea pe la conferinţe de presă, un cetăţean pe nume Romulus Cristea care e şi-acum pe la România liberă, mi se pare, şi un domn Popescu cred că, pe care Fefe l-a acuzat pe faţă că şi-a cumpărat pălărie de paie din sudoarea poporului, fiindcă avea atribuţii legate de leafa noastră şi mături şi se întâmpla ca salariul să nu vină în ziua fixată. La un moment dat, am remarcat şi un tip bronzat, tânăr-bătrân, cu părul alb şi barbă şi nişte ochi albaştri a căror privire îţi ajungea până-n spatele capului când se uita la tine. În ciuda hainelor care semănau mai mult cu ale noastre decât cu ale şerifilor, a paporniţei pline cu tot felul de cărţi şi de chestii şi a coroanei regale pe care o purta cu ifos la reverul vestei, cetăţeanul ăsta s-a dovedit a fi redactor-şef la “Dreptatea” şi a răspunde la numele de Petre Stoica. Prima senzaţie, de distanţă, s-a topit imediat şi habar n-am cum am devenit amici la cataramă, atât cât se putea la o diferenţă de vârstă de 40 de ani, nu numai eu şi el, ci şi Toni, Fefe, Pătruşcă şi toată gaşca. Uniunea Scriitorilor îşi făcea veacul pe vremea aceea în curte cu MICM-ul, la Casa Vernescu, cea care a devenit ulterior cazinou. Serile se terminau cu beri pe terasa din spate, unde Stoica ne spunea diferite poveşti despre Nichita şi unde i-am cunoscut pe Laurenţiu Ulici, Marius Tupan, Cristi Teodorescu, Alex Ştefănescu, Alexandru Condeescu, Victor Niţă şi mulţi alţii. Criticul Barbu Cioculescu, fiul lui Şerban şi omul care a dat printre altele o ediţie definitivă din Mateiu Caragiale, era şi el editorialist la “Dreptatea” şi prietenul lui Stoica, mă chinuiam uneori prin tipografie la “Scânteia” să-i apăr frazele perfecte de cuţitul paginatorului şi alte intemperii.

Curios la toţi oamenii ăştia era nu că erau maturi, inteligenţi, celebri cât se putea pe atunci şi foarte talentaţi, ci că ne-au adoptat imediat, cu drag şi cu o lipsă de fiţe nebanală având în vedere stadiul de tufe de Veneţia foarte îndrăgostite de propriile opere prin care treceam, ca orice om bănuiesc. Petre Stoica a fost cel care ne-a deschis această uşă şi a realizat cumva o legătură între boema literară pre-1989 şi noi, fără de care, azi, poate am fi fost mult mai puţin decât nu-prea-multul la care am ajuns.

Nichita avea pe undeva o chestie: “Arghezi s-a uitat în ochii lui Eminescu, eu m-am uitat în ochii lui Arghezi. Deci eu m-am uitat în ochii lui Eminescu.” Eu m-am uitat mult şi bine în ochii albaştri ai lui Petre Stoica, care s-a uitat mult şi bine în ochii lui Nichita. Mulţumesc.

  1. writeman Reply

    e duminica, e soare, oamenii mor si noi ii regretam si ne promitem in sinea noastra sa traim mai bine. moartea aureoleaza si ambitioneaza. parca tot e bine. mi-a placut articolul.

  2. Marian S. Reply

    Frumos spus. Foarte frumos.
    Ehei, de si-ar aduce aminte toti de unde au plecat si cine i-a ajutat ce frumos ar fi pe lumea aceasta…

  3. Iulian Comanescu Reply

    Ce n-am spus e că Petre Stoica avea 78 de ani şi că dacă se poate spune că cineva a trăit destul, la el se aplică judecata asta. Când l-am cunoscut şi încă făcea fetele să ofteze avea vreo 62-63 cred.

  4. Iulian Comanescu Reply

    Riciu: E, da, mulţumesc amicilor d-acolo că m-au făcut profesionist, dar chesitunea e alta, bătrânul Petre Stoica, poreclit acum câtăva vreme “Perestoika”.

Post your thoughts