Alte motive de ură

Udrea e substantiv comun pentru şpaga bugetară, spune Victor Ponta. Ba priviţi-l azi pe Vadim Tudor şi îl vedeţi pe Victor Ponta de mâine, răspunde PDL într-un comunicat, în care sugerează că “imberbul socialist” încearcă degeaba să se joace de-a Stalin.

2001, vara, o ţară de la marginea Uniunii Europene: sunt vremuri în care singura formă de bărbăţie politică acceptată şi cunoscută e aruncatul cu insulte-n adversar. Politicienii s-au lepădat, în mare parte, de cenuşiul şi limba de lemn din vremea comunismului, dar umblă îmbrăcaţi bizar, în piraţi, sau dau din mop şi andrele în lipsă de altceva mai bun. Iar atunci când n-au astfel de proteze gestuale, se iau unii de alţii ca orbul de gard, sub privirile consternate ale celor care au citit mai mult de două cărţi în viaţa lor. Care să fie explicaţia unui astfel de comportament? 

La capitolul deghizări fistichii, e vorba, aşa cum am mai spus-o, de o zonă naivă a electoratului, care poate reacţiona admirativ în faţa spectacolului de bâlci. Piratul Mazăre şi andrelista Udrea se diferenţiază, la urma urmei, de marea masă de purtători de costume ori proaste, ori ostentativ de bune din Parlament. Dar cum rămâne cu discursul nervos?

Acesta e provocat, întâi şi-ntâi, de un impuls primar de mahalagiu călcat pe coadă. De o îndelungă şi unanim acceptată, pe la noi, şcoală a vieţii, care te învaţă că a te da la o parte atunci când eşti lezat e inacceptabil. Unanim acceptată în medii rurale sau la periferia oraşului, desigur. Însă politicienii români, reprezentativi la urma urmei pentru societatea authotonă, se spurcă unii pe alţii şi din alte motive. Faţă de mahalagiii oarecare, ei au şi un public, caracuda din partid, soţiile, soţii şi aşa mai departe, iar porcăriile scoase pe gură stârnesc fluierăturile admirative şi aplauzele groase ale tuturor acestora. În plus, au ajuns “departe”, pornind “de foarte jos”, iar asta îi îmbată. Şi, în fine, aceleaşi mizerii spuse pe seama adversarului mai au şi un grad oarecare de eficienţă politică, deoarece catalizează electoratul propriu şi stârnesc indignarea acestuia la adresa adversarului.

Desigur, insultele acestuia sunt o dovadă de bădărănie maximă în ochii propriei caracude, deşi adesea e vorba de răspunsuri cu aceeaşi monedă. Un anumit gen de persoană caracterizată prin isterii partizane nu poate însă accepta, cu niciun preţ, că şi propriul idol politic e de fapt un măgar. Sigur, acest gen de tărăboi nu e deloc eficient dacă e vorba de convertit alegători noi la cauza proprie. Dar de câte ori, în ultimii 20 de ani, s-au adresat politicienii români moderaţilor, indecişilor şi electoratului advers?

Chinese Stamp, 1950. Joseph Stalin and Mao Zed...

Stalin şi Mao. Timbru chinezesc din 1950. Imagine Wikipedia

Articol scris pentru ediţia de tipar de miercuri, 17 august a “României libere”

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts