Albania din mașina timpului

Ce caută Albania pe un blog de media? La sfârșitul anului trecut, am pus la cale o colaborare cu “Esquire”, în ideea că am destule de povestit din călătoriile mai mult sau mai puțin exotice prin care am fost. Primul text apărut în revistă s-a referit la țara lui Enver Hodja.

Go West. Banii pe care am început să-i avem în buzunare ne folosesc pentru ca să ne gâdilăm statutul de cetățeni UE la Londra, Paris sau Barcelona. Ne întoarcem acasă și povestim cunoscuților, cu sau fără complexe de superioritate, cât de civilizate și grozave sunt orașele pe care le-am vizitat. Noi, românii, suntem ca ei, parizienii, berlinezii, londonezii.

Și totuși traseul invers e nu numai posibil, ci și foarte interesant. O țară ca Albania îți spune mai multe despre ceea ce ești, te aduce cu picioarele pe pământul scormonit de asfaltiere și tractoare. Iar piramida lui Enver Hodja conține mai multă istorie decât aceea de la Luvru.

După ce treci de controlul vamal, aerul încins îți arde o palmă grea peste față. Ești direct în praf, afară, la 35 de grade. Fără salon de așteptare, aer condiționat și alte chestii la care te aștepți odată ce depășești momentul „Nothing to declare” și ușile care se deschid singure. Pur și simplu, în praf, în mijlocul unei adunături de taximetriști traci gen Băneasa, care vociferează cu toții, în păsărește: „Qwertuiop! Qwertuiop!”

Ce-am căutat în Albania? Oficial, un simpozion despre televiziunea digitală. Neoficial, bancurile cu armata albaneză, coniacul Skanderbeg și țigările Dürres Special. Parfumul comunismului defunct, al casei de comenzi și al lumânărilor de pe Magheru, decembrie 1989. Le-am survolat băftos și fără incidente, pe 22, ca tot omul, fumând delicatesele albanezilor și împărțind soldaților bomboanele alea verzi, mentolate, câh, ale lui Fidel. Și acum mai vreau. Ce mai vreau?

În praful de la aeroportul Nene Tereza – „maică”, „bunică” e „nene” la albanezi, loc de inserat o glumă idioată – nu sunt bomboane, nici coniac și nici lumânări. Doar câteva chiștoace heteroclite, care Dürres?

Pionierul din mine simte pentru prima oară un fior de Congresul paișpe în contactul cu mușamaua de pe scaunul microbuzului, incandescentă, țesută de chimista Elena Ceaușescu, care mi s-a lipit de coapse (nu Elena…). Microbuzul e o mașină a timpului cu scaune strâmbe, un fel de strămoșul comun al GAZ-ului, Imeseului, a lui Tudor și a lui Vladimirescu.

Ador mirosul de beton dimineața

Dăm în gropi. Ca un politician în campanie, printr-un dezastru presărat cu cadavre de camioane, fiare, bulgări de ciment și diferite substanțe cu consistență și nume incert. Singurele chestii care par întregi în toată tocătura seamănă la prima vedere cu trovanții de la Costești. Dar, după câteva minute de dezorientare și greață de la mirosul chimic al navetei spațiale, mă lămuresc: sunt ele, buncărele.

Dictatorii comuniști fac blocuri în care aduc de la țară muncitori. Muncitorii se mută în ele, muncesc, nu gândesc, vor liniște, fac copii care fac gălăgie, ies la pensie, mor de foame. Albanezii mai puțin. Lor, Enver Hodja, dictatorul lor, le-a dat vreo 750 de mii de buncăre, niște calote de beton, în care e mai greu să trăiești, cu atât mai mult să faci sex, poate doar de unul singur, date fiind dimensiunile de ascensor. Belești ochii, cu mâna streașină, fioros. Asta-i radiolocația albaneză! Americanii sunt niște scârbe imperialiste, rușii ne-au trădat de mult, în anii ’60, când cu Hrușciov, iar chinezii, după un început promițător, l-au primit pe Nixon, în 1978.

Adevărul e că nimănui nu-i păsa de buncăre când am fost eu acolo, în 2006. Albanezii locuiesc totuși în blocuri, unde e treaba lor ce fac. Blocurile lor sunt mai puține și mai dărăpănate ca ale noastre, fiindcă și ei, albanezii, sunt doar trei milioane. Printre ele, blocurile, se amestecă benzinăriile dintr-un lanț al cărui nume e și el o glumă idioată, Kastrati.

Lego pe axe

Am ajuns în centru, iar lucrurile încep să se coloreze. La propriu. De vină e primarul Edi Rama, care a fost pictor pe vremea comuniștilor și e socialist pe vremea capitalismului. Edi Rama a desenat pești, trifoi, tilde și alte semne astrologice sau de punctuație pe fațadele blocurilor. De unde reputația de unul din cei mai grozavi primari din Europa, nominalizarea în lista Eroilor Europeni din Time Magazine, 2005, și al treilea mandat, obținut în 2007. Înainte, Tirana arăta ca o grămadă de piese de domino tocite și murdare, acum, e un lego pe care se chinuiește să-l asambleze primarul cu nume de margarină.

Tirana cea colorata

Tirana cea colorata

Jocul de lego stă pe două axe perpendiculare. Una e Bulevardul Martirilor Nu-Știu-Cum (traduceți voi Dëshmorët e Kombit), care are ca lucruri demne de luat în seamă capetele, Piața Universității și Piața Skanderbeg. Cealaltă axă, care începe nu se știe de unde și se termină la fel, e Lana, un râu mic, subțire și liniștit ca o perfuzie.

Perfuziva Lana

Perfuziva Lana

S-o luăm pe rând. Piața Universității e bineînțeles locul unde acum vreo 18 ani a fost Piața Universității din Tirana, în sensul de Tien-An-Men. Noi, la București, țipam în fața Ambasadei Albaniei: „Ramiz Alia, Ceaușescu să te ia”. Pe Ramiz, succesorul lui Enver Hodja, monstrul cu buncărele, nu l-a luat nimeni, dar s-a dat singur la o parte, pentru a-i ceda locul lui Sali Berisha, un doctor care, ați ghicit, preda la Universitate.

Așa a început istoria democratică a Albaniei, care, după 1996, și-a pierdut brusc din viteză ca urmare a Caritas-urilor care umpluseră țara. Populația a acuzat guvernul că i-a furat banii, a spart cazarmele în care Enver Hodja îi lăsase moșternire vreo jumătate de milion de kalașnikoave și a plecat cu ele. Pentru a evita moartea de om, Sali Berisha și-a dat demisia.

Azi, Piața Universității e liniștită, bej, prăfoasă și din când în când vizitată de mașini. O parte din arme au asigurat prosperitatea albanezilor, ca marfă de schimb în conflictul din Kosovo. Ramiz Alia trăiește, bine mersi, e very influential, cum mi-a zis o albaneză după ce a stat închis vreun an, prin 1996. Iar primul-ministru al Albaniei e, n-o să ghiciți, Sali Berisha.

Universitatea din Tirana

Universitatea din Tirana

În care își face apariția Regele Zog

Și cu asta am ajuns la celălalt capăt al istoriei albaneze și totodată al Bulevardului Martirilor. Acolo, Skanderbeg se fandosește nu pe o sticlă de coniac, ci pe un cal ca al lui Mihai Viteazu, cel de la Universitate. Skanderbeg (de la Iskander Bey, creștinii îi spuneau Gjergj Kastrioti) n-a avut nicio treabă cu Mihai, ci cu Iancu de Hunedoara, cunoscut restului Europei sub numele de Hunyadi. Skanderbeg era un fel de fundaș central de marcaj al creștinătății, în timp ce Hunyadi era un mijlocaș defensiv cu șut puternic și dese incursiuni în atac, numite cruciade. Restul e nu tăcere, ci Wikipedia, așa că sărim direct la un rege cu nume de chiuvetă, Zog, succesorul președintelui cu același nume (și același buletin), care prin anii ’30 pusese pe roate o afacere lucrativă: trimitea un om pe la hotelurile cu turiști străini, cu invitații la curte. Pentru audiența la rege, aceștia trebuia sa se îmbrace într-o fustă specială, care se comanda la o croitorie ce aparținea întreprinzătorului Zog. După Zog au venit fasciștii (dacă nu-l socotim pe Zog) și după aceștia, cercul se închide cu Enver Hodja.

Dincolo de buncăre, amintirea acestuia răsare din pământ cam în locul unde perfuziva Lana se taie cu vigurosul, dar denivelatul Bulevard al Martirilor. (Regele Zog mă obsedează în așa hal încât nu mă pot opri să spun că numele lui se poate scrie și cu cifre, 709.) Omul care a declarat Albania primul stat ateu din lume (nu Zog-709, ci Hodja), în anii ’60, a căpătat, post-mortem, o jucărie esențialmente religioasă, sub formă de piramidă. Cea care i-a făcut-o cadou a fost fiica lui, Pranvera, de profesie arhitect. În stilul accidentat și accidental caracteristic istoriei albaneze, lucrurile se înnoadă din nou după 1990, când albanezii au apucat să se bucure de căderea comunismului, au transformat piramida lui Enver și a lui Pranvera în discotecă. Răposatul dictator n-a apucat să danseze acolo, pentru că rămășițele lui n-au apucat să fie mutate acolo.

Piramida lui Pranvera lui Enver

Piramida lui Pranvera lui Enver

Prezentul, în fine: crupieri cu ambasador

Până la urmă, e mai bine să pui Madonna și Maicăl Giaxon în mormântul dictatorului decât să faci ce-am făcut noi de Crăciun, în 1989. Povestea cu piramida, Enver și Pranvera zgâlțâie stereotipurile despre albanezi (de care am abuzat până aici) cam la fel ca pretzel-ii de pe blocurile lui Edi Rama, dar nu numai. Tirana are și ea un Cartier al Primăverii, pe nume Blok. Aici însă nu găsești porți somptuoase de viloaie după care se ițește întrebător mutra de Jedi a vreunui membru al CC-ului încă în viață, ci un șir lung și vesel de terase agitat-primitoare. O atmosferă de malul mării, deși acesta e la câteva zeci de kilometri, la Dürres.

Parcurile luxuriante și adormite din Tirana fac trecerea către problema diasporei românești din Albania. În 2006 ea era compusă din aproximativ 50 de crupieri, de care avea grijă ambasadorul Constantin Eremia. Atunci când l-am întâlnit, Excelența Sa era cam sastisit de unele probleme ale vieții diplomatice în Capitala Albaniei, cum era aceea a adresei incerte a Ambasadei României. Aceasta se afla – și probabil se află – pe Rruga Temistokli, ba la numărul unu, ba la numărul doi, în funcție de expeditorul corespondenței sau cartea de vizită. În rest, liniște și pace, poate prea multă, mai puțin problemele cu crupierii. Unul dintre aceștia avusese poftă să se plimbe într-unul din parcuri, unde fusese jecmănit de doi colegi de câteva mii de euro. Printre cei doi se număra, ca să spun așa, și un alt român, care risca să putrezească în închisorile albaneze. Ambasadorul Eremia se chinuia să-l scoată din ghearele nemiloasei justiții trace, ca să facă omul pușcărie la noi acasă. Românul jefuit își retrăsese plângerea, dar asta nu simplifica prea tare problema.

Loisiruri, vin, agrement

Dincolo de șocul din microbuz și alte câteva detalii de culoare, n-aș putea spune că am ajuns la esența Tiranei. Am parcurs orașul oarecum pe pilot automat, prin grija fundației care ne-a dus acolo. Hotelul la care am stat, un Rogner, era grozav. Atunci când au bani, albanezii știu să trăiască: restaurante pe terasa blocurilor, bucătărie italo-grecească, miel în vase de lut, vin ușor italienesc și toate cele. Dar câți au bani? Valutiștii din piața Skenderbeg execută un dans marțial, cu teancuri de leka în mână, pe care le flutură ca pe maracas. Pe internet scrie că nu mușcă, vând cinstit, nu dau țepe. Merită să-ncerci? Hotelul are o casă de schimb care pare ok. Și dacă nu e ok, oricum, ca în alte țări de felul Albaniei, țeapa e sub tariful echivalent al serviciului din București.

Restaurant la ultimul etaj, in Tirana

Restaurant la ultimul etaj, in Tirana

Dincolo de restaurantele cu apus de soare, vin italienesc și miel în vas de lut, lucrurile stau cu totul altfel, măcar din auzite. Ambasadorul îmi povestea că la un moment dat a închiriat un microbuz, cu aparență ok, care a fost oprit de poliție pe un drum de țară. Șoferul a coborât și s-a iscat o ceartă prelungită. După vreun sfert de oră a scăpat de polițist și a revenit la volan, supărat, pentru a-și continua drumul: „E culmea, ăsta vrea și carnet. De unde dracu’ să-i mai dau eu și carnet?”

Ce-am căutat și ce-am găsit

Albania e un loc în care nostalgia – cine nu suspină după propria copilărie sau adolescență, chiar dacă aceasta s-a petrecut în comunism? – se transformă în prejudecăți. Prejudecățile ajungi să le conștientizezi și își pierd puterea de a vrăji. Există ceva adevărat în locurile comune despre Albania? Da, dar acel ceva e o aură abia decelabilă de balcano-comunism, un liant care amestecă lucrurile prin zonă mai mult decât varză, viezure, capră, mânz, substratul lexical comun de care vorbea Al. Rosetti. Bancurile cu armata compusă din trei tancuri, legendele despre sărăcie și înapoiere, amintirea dictatorului sunt o oglindă în care ne vedem propriile spaime și complexe.

Drumul către Tirana e, de fapt, o călătorie în timp, și nu în spațiu. Dar ca să ajungi la concluzia asta trebuie să zbori până la München și după aceea înapoi, în Balcani.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

8 thoughts on “Albania din mașina timpului”

  1. Iar “capra” e un cuvant latin; dar si eu cred ca, dincolo de astfel de detalii factice, combati destul de bine, monser.

  2. Si daca mergi in rep Moldova este cam la fel. Te doare inima, mai ales pentru ca uitam foarte repede. Ne pierdem in vorbe, ce a zis Nastase, ce a zis Basescu si nu mai vedem in perspectiva. Si cand te gandesti ca traseul nostru a deviat usurel fata de ceea ce e acolo prin intrarea in UE (+pregatirea de dinainte) dar deciziile care au dus la asta au stat intr-un fir de par, nu ca in alte tari din zona unde traseul european era foarte clar. Astfel pot sa-mi imaginez o istorie alternativa diferita de realitate pentru ultimii 13 ani in care Piata Universitatii ar fi aratat cam la fel de dezolant ca si cea din Tirana.

  3. Un articol excelent, Albania seamana cu tara noastra in multe privinte. Ei au avut mai multi turisti straini anul trecut decat noi. Asa ca isi pot face mai multe sperante.

  4. Babanul & Sorin: dacă știam că îl citiți cu atâta acribie, săpam mai atent. Faptul că ați descoperit gogorițele alea mă onorează și mă bucur că v-a plăcut.

    Kingquizz: Am văzut și Durres-ul. Într-adevăr, arăta grozav, cu o chelneriță a cărei engleză m-a rușinat. Hoteluri foarte spălate, terase, mâncare bună și ieftină. Atunci când te duceai spre mare, începea însă dezastrul: anvelope uzate, ciubote și tot restul – privatizarea nu ajunsese în apă, ca să zic așa. Probabil, oricum, că albanezii vor ajunge undeva. Era activitate febrilă prin toate gropile alea.

    Mai multe poze aici:

    http://www.flickr.com/photos/iuliancomanescu/sets/72157594348848384/

  5. excelent scris. parfumat, condimentat pe alocuri si din pacate poate nitel cam viu. nu de alta, dar nu ne place sa ne amintim de comunism decit ca perioada din viata noastra proprie, cind eram tineri, frumosi si … vorba ceea, la trup curati. eu, cel putin, asa imi explic nostalgiile legate de comunism.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *