Albania din maşina timpului

Ce caută Albania pe un blog de media? La sfârşitul anului trecut, am pus la cale o colaborare cu “Esquire”, în ideea că am destule de povestit din călătoriile mai mult sau mai puţin exotice prin care am fost. Primul text apărut în revistă s-a referit la ţara lui Enver Hodja.

Tractor albanez

Go West. Banii pe care am început să-i avem în buzunare ne folosesc pentru ca să ne gâdilăm statutul de cetăţeni UE la Londra, Paris sau Barcelona. Ne întoarcem acasă şi povestim cunoscuţilor, cu sau fără complexe de superioritate, cât de civilizate şi grozave sunt oraşele pe care le-am vizitat. Noi, românii, suntem ca ei, parizienii, berlinezii, londonezii.

Şi totuşi traseul invers e nu numai posibil, ci şi foarte interesant. O ţară ca Albania îţi spune mai multe despre ceea ce eşti, te aduce cu picioarele pe pământul scormonit de asfaltiere şi tractoare. Iar piramida lui Enver Hodja conţine mai multă istorie decât aceea de la Luvru.

După ce treci de controlul vamal, aerul încins îţi arde o palmă grea peste faţă. Eşti direct în praf, afară, la 35 de grade. Fără salon de aşteptare, aer condiţionat şi alte chestii la care te aştepţi odată ce depăşeşti momentul „Nothing to declare” şi uşile care se deschid singure. Pur şi simplu, în praf, în mijlocul unei adunături de taximetrişti traci gen Băneasa, care vociferează cu toţii, în păsăreşte: „Qwertuiop! Qwertuiop!”

Ce-am căutat în Albania? Oficial, un simpozion despre televiziunea digitală. Neoficial, bancurile cu armata albaneză, coniacul Skanderbeg şi ţigările Dürres Special. Parfumul comunismului defunct, al casei de comenzi şi al lumânărilor de pe Magheru, decembrie 1989. Le-am survolat băftos şi fără incidente, pe 22, ca tot omul, fumând delicatesele albanezilor şi împărţind soldaţilor bomboanele alea verzi, mentolate, câh, ale lui Fidel. Şi acum mai vreau. Ce mai vreau?

În praful de la aeroportul Nene Tereza – „maică”, „bunică” e „nene” la albanezi, loc de inserat o glumă idioată – nu sunt bomboane, nici coniac şi nici lumânări. Doar câteva chiştoace heteroclite, care Dürres?

Pionierul din mine simte pentru prima oară un fior de Congresul paişpe în contactul cu muşamaua de pe scaunul microbuzului, incandescentă, ţesută de chimista Elena Ceauşescu, care mi s-a lipit de coapse (nu Elena…). Microbuzul e o maşină a timpului cu scaune strâmbe, un fel de strămoşul comun al GAZ-ului, Imeseului, a lui Tudor şi a lui Vladimirescu.

Ador mirosul de beton dimineaţa

Dăm în gropi. Ca un politician în campanie, printr-un dezastru presărat cu cadavre de camioane, fiare, bulgări de ciment şi diferite substanţe cu consistenţă şi nume incert. Singurele chestii care par întregi în toată tocătura seamănă la prima vedere cu trovanţii de la Costeşti. Dar, după câteva minute de dezorientare şi greaţă de la mirosul chimic al navetei spaţiale, mă lămuresc: sunt ele, buncărele.

Dictatorii comunişti fac blocuri în care aduc de la ţară muncitori. Muncitorii se mută în ele, muncesc, nu gândesc, vor linişte, fac copii care fac gălăgie, ies la pensie, mor de foame. Albanezii mai puţin. Lor, Enver Hodja, dictatorul lor, le-a dat vreo 750 de mii de buncăre, nişte calote de beton, în care e mai greu să trăieşti, cu atât mai mult să faci sex, poate doar de unul singur, date fiind dimensiunile de ascensor. Beleşti ochii, cu mâna streaşină, fioros. Asta-i radiolocaţia albaneză! Americanii sunt nişte scârbe imperialiste, ruşii ne-au trădat de mult, în anii ’60, când cu Hruşciov, iar chinezii, după un început promiţător, l-au primit pe Nixon, în 1978.

Adevărul e că nimănui nu-i păsa de buncăre când am fost eu acolo, în 2006. Albanezii locuiesc totuşi în blocuri, unde e treaba lor ce fac. Blocurile lor sunt mai puţine şi mai dărăpănate ca ale noastre, fiindcă şi ei, albanezii, sunt doar trei milioane. Printre ele, blocurile, se amestecă benzinăriile dintr-un lanţ al cărui nume e şi el o glumă idioată, Kastrati.

Lego pe axe

Am ajuns în centru, iar lucrurile încep să se coloreze. La propriu. De vină e primarul Edi Rama, care a fost pictor pe vremea comuniştilor şi e socialist pe vremea capitalismului. Edi Rama a desenat peşti, trifoi, tilde şi alte semne astrologice sau de punctuaţie pe faţadele blocurilor. De unde reputaţia de unul din cei mai grozavi primari din Europa, nominalizarea în lista Eroilor Europeni din Time Magazine, 2005, şi al treilea mandat, obţinut în 2007. Înainte, Tirana arăta ca o grămadă de piese de domino tocite şi murdare, acum, e un lego pe care se chinuieşte să-l asambleze primarul cu nume de margarină.

Tirana cea colorata

Tirana cea colorata

Jocul de lego stă pe două axe perpendiculare. Una e Bulevardul Martirilor Nu-Ştiu-Cum (traduceţi voi Dëshmorët e Kombit), care are ca lucruri demne de luat în seamă capetele, Piaţa Universităţii şi Piaţa Skanderbeg. Cealaltă axă, care începe nu se ştie de unde şi se termină la fel, e Lana, un râu mic, subţire şi liniştit ca o perfuzie.

Perfuziva Lana

Perfuziva Lana

S-o luăm pe rând. Piaţa Universităţii e bineînţeles locul unde acum vreo 18 ani a fost Piaţa Universităţii din Tirana, în sensul de Tien-An-Men. Noi, la Bucureşti, ţipam în faţa Ambasadei Albaniei: „Ramiz Alia, Ceauşescu să te ia”. Pe Ramiz, succesorul lui Enver Hodja, monstrul cu buncărele, nu l-a luat nimeni, dar s-a dat singur la o parte, pentru a-i ceda locul lui Sali Berisha, un doctor care, aţi ghicit, preda la Universitate.

Aşa a început istoria democratică a Albaniei, care, după 1996, şi-a pierdut brusc din viteză ca urmare a Caritas-urilor care umpluseră ţara. Populaţia a acuzat guvernul că i-a furat banii, a spart cazarmele în care Enver Hodja îi lăsase moşternire vreo jumătate de milion de kalaşnikoave şi a plecat cu ele. Pentru a evita moartea de om, Sali Berisha şi-a dat demisia.

Azi, Piaţa Universităţii e liniştită, bej, prăfoasă şi din când în când vizitată de maşini. O parte din arme au asigurat prosperitatea albanezilor, ca marfă de schimb în conflictul din Kosovo. Ramiz Alia trăieşte, bine mersi, e very influential, cum mi-a zis o albaneză după ce a stat închis vreun an, prin 1996. Iar primul-ministru al Albaniei e, n-o să ghiciţi, Sali Berisha.

Universitatea din Tirana

Universitatea din Tirana

În care îşi face apariţia Regele Zog

Şi cu asta am ajuns la celălalt capăt al istoriei albaneze şi totodată al Bulevardului Martirilor. Acolo, Skanderbeg se fandoseşte nu pe o sticlă de coniac, ci pe un cal ca al lui Mihai Viteazu, cel de la Universitate. Skanderbeg (de la Iskander Bey, creştinii îi spuneau Gjergj Kastrioti) n-a avut nicio treabă cu Mihai, ci cu Iancu de Hunedoara, cunoscut restului Europei sub numele de Hunyadi. Skanderbeg era un fel de fundaş central de marcaj al creştinătăţii, în timp ce Hunyadi era un mijlocaş defensiv cu şut puternic şi dese incursiuni în atac, numite cruciade. Restul e nu tăcere, ci Wikipedia, aşa că sărim direct la un rege cu nume de chiuvetă, Zog, succesorul preşedintelui cu acelaşi nume (şi acelaşi buletin), care prin anii ’30 pusese pe roate o afacere lucrativă: trimitea un om pe la hotelurile cu turişti străini, cu invitaţii la curte. Pentru audienţa la rege, aceştia trebuia sa se îmbrace într-o fustă specială, care se comanda la o croitorie ce aparţinea întreprinzătorului Zog. După Zog au venit fasciştii (dacă nu-l socotim pe Zog) şi după aceştia, cercul se închide cu Enver Hodja.

Dincolo de buncăre, amintirea acestuia răsare din pământ cam în locul unde perfuziva Lana se taie cu vigurosul, dar denivelatul Bulevard al Martirilor. (Regele Zog mă obsedează în aşa hal încât nu mă pot opri să spun că numele lui se poate scrie şi cu cifre, 709.) Omul care a declarat Albania primul stat ateu din lume (nu Zog-709, ci Hodja), în anii ’60, a căpătat, post-mortem, o jucărie esenţialmente religioasă, sub formă de piramidă. Cea care i-a făcut-o cadou a fost fiica lui, Pranvera, de profesie arhitect. În stilul accidentat şi accidental caracteristic istoriei albaneze, lucrurile se înnoadă din nou după 1990, când albanezii au apucat să se bucure de căderea comunismului, au transformat piramida lui Enver şi a lui Pranvera în discotecă. Răposatul dictator n-a apucat să danseze acolo, pentru că rămăşiţele lui n-au apucat să fie mutate acolo.

Piramida lui Pranvera lui Enver

Piramida lui Pranvera lui Enver

Prezentul, în fine: crupieri cu ambasador

Până la urmă, e mai bine să pui Madonna şi Maicăl Giaxon în mormântul dictatorului decât să faci ce-am făcut noi de Crăciun, în 1989. Povestea cu piramida, Enver şi Pranvera zgâlţâie stereotipurile despre albanezi (de care am abuzat până aici) cam la fel ca pretzel-ii de pe blocurile lui Edi Rama, dar nu numai. Tirana are şi ea un Cartier al Primăverii, pe nume Blok. Aici însă nu găseşti porţi somptuoase de viloaie după care se iţeşte întrebător mutra de Jedi a vreunui membru al CC-ului încă în viaţă, ci un şir lung şi vesel de terase agitat-primitoare. O atmosferă de malul mării, deşi acesta e la câteva zeci de kilometri, la Dürres.

Parcurile luxuriante şi adormite din Tirana fac trecerea către problema diasporei româneşti din Albania. În 2006 ea era compusă din aproximativ 50 de crupieri, de care avea grijă ambasadorul Constantin Eremia. Atunci când l-am întâlnit, Excelenţa Sa era cam sastisit de unele probleme ale vieţii diplomatice în Capitala Albaniei, cum era aceea a adresei incerte a Ambasadei României. Aceasta se afla – şi probabil se află – pe Rruga Temistokli, ba la numărul unu, ba la numărul doi, în funcţie de expeditorul corespondenţei sau cartea de vizită. În rest, linişte şi pace, poate prea multă, mai puţin problemele cu crupierii. Unul dintre aceştia avusese poftă să se plimbe într-unul din parcuri, unde fusese jecmănit de doi colegi de câteva mii de euro. Printre cei doi se număra, ca să spun aşa, şi un alt român, care risca să putrezească în închisorile albaneze. Ambasadorul Eremia se chinuia să-l scoată din ghearele nemiloasei justiţii trace, ca să facă omul puşcărie la noi acasă. Românul jefuit îşi retrăsese plângerea, dar asta nu simplifica prea tare problema.

Loisiruri, vin, agrement

Dincolo de şocul din microbuz şi alte câteva detalii de culoare, n-aş putea spune că am ajuns la esenţa Tiranei. Am parcurs oraşul oarecum pe pilot automat, prin grija fundaţiei care ne-a dus acolo. Hotelul la care am stat, un Rogner, era grozav. Atunci când au bani, albanezii ştiu să trăiască: restaurante pe terasa blocurilor, bucătărie italo-grecească, miel în vase de lut, vin uşor italienesc şi toate cele. Dar câţi au bani? Valutiştii din piaţa Skenderbeg execută un dans marţial, cu teancuri de leka în mână, pe care le flutură ca pe maracas. Pe internet scrie că nu muşcă, vând cinstit, nu dau ţepe. Merită să-ncerci? Hotelul are o casă de schimb care pare ok. Şi dacă nu e ok, oricum, ca în alte ţări de felul Albaniei, ţeapa e sub tariful echivalent al serviciului din Bucureşti.

Restaurant la ultimul etaj, in Tirana

Restaurant la ultimul etaj, in Tirana

Dincolo de restaurantele cu apus de soare, vin italienesc şi miel în vas de lut, lucrurile stau cu totul altfel, măcar din auzite. Ambasadorul îmi povestea că la un moment dat a închiriat un microbuz, cu aparenţă ok, care a fost oprit de poliţie pe un drum de ţară. Şoferul a coborât şi s-a iscat o ceartă prelungită. După vreun sfert de oră a scăpat de poliţist şi a revenit la volan, supărat, pentru a-şi continua drumul: „E culmea, ăsta vrea şi carnet. De unde dracu’ să-i mai dau eu şi carnet?”

Ce-am căutat şi ce-am găsit

Albania e un loc în care nostalgia – cine nu suspină după propria copilărie sau adolescenţă, chiar dacă aceasta s-a petrecut în comunism? – se transformă în prejudecăţi. Prejudecăţile ajungi să le conştientizezi şi îşi pierd puterea de a vrăji. Există ceva adevărat în locurile comune despre Albania? Da, dar acel ceva e o aură abia decelabilă de balcano-comunism, un liant care amestecă lucrurile prin zonă mai mult decât varză, viezure, capră, mânz, substratul lexical comun de care vorbea Al. Rosetti. Bancurile cu armata compusă din trei tancuri, legendele despre sărăcie şi înapoiere, amintirea dictatorului sunt o oglindă în care ne vedem propriile spaime şi complexe.

Drumul către Tirana e, de fapt, o călătorie în timp, şi nu în spaţiu. Dar ca să ajungi la concluzia asta trebuie să zbori până la München şi după aceea înapoi, în Balcani.

  1. Sorin Reply

    Iar “capra” e un cuvant latin; dar si eu cred ca, dincolo de astfel de detalii factice, combati destul de bine, monser.

  2. Th. R Reply

    Si daca mergi in rep Moldova este cam la fel. Te doare inima, mai ales pentru ca uitam foarte repede. Ne pierdem in vorbe, ce a zis Nastase, ce a zis Basescu si nu mai vedem in perspectiva. Si cand te gandesti ca traseul nostru a deviat usurel fata de ceea ce e acolo prin intrarea in UE (+pregatirea de dinainte) dar deciziile care au dus la asta au stat intr-un fir de par, nu ca in alte tari din zona unde traseul european era foarte clar. Astfel pot sa-mi imaginez o istorie alternativa diferita de realitate pentru ultimii 13 ani in care Piata Universitatii ar fi aratat cam la fel de dezolant ca si cea din Tirana.

  3. kingquizz Reply

    Un articol excelent, Albania seamana cu tara noastra in multe privinte. Ei au avut mai multi turisti straini anul trecut decat noi. Asa ca isi pot face mai multe sperante.

  4. Iulian Comanescu Reply

    Babanul & Sorin: dacă ştiam că îl citiţi cu atâta acribie, săpam mai atent. Faptul că aţi descoperit gogoriţele alea mă onorează şi mă bucur că v-a plăcut.

    Kingquizz: Am văzut şi Durres-ul. Într-adevăr, arăta grozav, cu o chelneriţă a cărei engleză m-a ruşinat. Hoteluri foarte spălate, terase, mâncare bună şi ieftină. Atunci când te duceai spre mare, începea însă dezastrul: anvelope uzate, ciubote şi tot restul – privatizarea nu ajunsese în apă, ca să zic aşa. Probabil, oricum, că albanezii vor ajunge undeva. Era activitate febrilă prin toate gropile alea.

    Mai multe poze aici:

    http://www.flickr.com/photos/iuliancomanescu/sets/72157594348848384/

  5. vasilissa Reply

    excelent scris. parfumat, condimentat pe alocuri si din pacate poate nitel cam viu. nu de alta, dar nu ne place sa ne amintim de comunism decit ca perioada din viata noastra proprie, cind eram tineri, frumosi si … vorba ceea, la trup curati. eu, cel putin, asa imi explic nostalgiile legate de comunism.

Post your thoughts