Adevărul format mare și presa-obiect

De azi, Adevărul s-a întors la formatul mare (broadsheet), cel care l-a consacrat, dar la care renunțase în aprilie 2007. Dan Marinescu, redactor-șef, dă o explicație din care n-am prea înțeles mare lucru, așa că nu dau link la ea, dar o să vă spun de ce cred că e un pas în direcția bună.

Mai întâi, să limpezim puțin problema formatelor de cotidian, pentru cazul că n-aveți antecedente în vechea presă. Ziarele au fost la început mari – cu largă aproximație, echivalentul unei pagini standardizate A2 -, iar formatul s-a impus la sfârșitul secolului trecut ca o marcă a calității, ca opus tabloidului (zis și compact), care măsura jumătate din aceste dimensiuni (hai să zicem A3). După explozia online-ului de la sfârșitul anilor ’90, tot mai multe publicații de calitate au trecut la formate mai reduse, mai ales compact, dar și intermediarul berliner. Reiau o schiță pe care am făcut-o prin 2009 ca să înțelegeți diferențele.

În momentul respectiv, Adevărul era deja tabloid ca format și quality, ca statement de poziționare. Cam tot pe atunci, ziare celebre ca The Guardian își micșorau formatul din motive care pot fi reduse la două: economia de hârtie (și de costuri editoriale, fiindcă într-un ziar mai mic intră mai puțin conținut, chiar dacă numărul de pagini a fost adesea substanțial crescut odată cu trecerea la compact) și comoditatea de lectură într-o epocă în care ziarele nu se mai citeau dimineața, acasă, la cafea, ci în locuri mai aglomerate, ca metroul.

Și-atunci, ce rost are să mergi “împotriva curentului”, cum spune Dan Marinescu în articolul respectiv? Eu, unul, nu cred că mai există un “curent” din punctul ăsta de vedere, decât, eventual, în sensul unei serii de tăieri de costuri succesive care te face să scoți un produs de print din ce în ce mai mic, cu pagini din ce în ce mai puține și mai prost scrise. Or treaba asta e extincție sigură. Iar ambițiile de broadsheet ale Adevărului sunt exact un mesaj în direcția opusă – mai ales că prețul (n-o să găsiți niciodată lucrurile astea în anunțurile de relansare) a crescut de la 1,99 la 2,5 lei. Cumva, în acești ani, presa scrisă redevine o chestie de tabiet, la fel cum intri pe un site consistent, ca Longform. la anumite ore din zi (în cazul meu seara, înainte de a adormi). Or tabietul și formatul mare se potrivesc, nu sunt ca umplerea momentelor libere cu consum de online pe mobil.

O să aibă Adevărul broadsheet de oferit cititorilor mult mai mult decât cel mic, din ultimii zece ani? În primul pas nu cred. Puteți vedea prima pagină în poza pe care am preluat-o de pe Adevărul (sper că vor considera preluarea fair use, fiindcă fac pe marginea ei o analiză din care nu câștig bani): arată a orice altceva decât o redesenare spectaculoasă. În paranteză fie spus, Adevărul avea un proiect pe format mare (și îngust) absolut minunat, care i se datorează lui Cristi Lipan, în perioada de tranziție între bătrânicioasa formulă CTP-Tinu și cea tabloidă, din epoca Patriciu. Din el a rămas doar logo-ul, dar stau și mă gândesc că se putea reveni la vechile fonturi și tot restul cu succes. Dincolo de toate astea, convingerea mea e că presa scrisă va supraviețui, atâta cât va supraviețui, prin transformarea în echivalentul cărții-obiect, create de artiști plastici. Deci, ca presă-obiect, o chestie foarte plăcută la pipăit, privit și utilizat, compusă din hârtie sexy, imagine ieșită din comun și o punere în pagină revoluționară – în plus cu caracter colecționabil, păstrabil, împrumutabil. Într-o epocă în care online-ul satisface până la information overload nevoia de știri, hârtia nu poate veni decât cu altceva, mai așezat și mai blindat din punctul de vedere al profesionalismului, contextualizării, verificării, sintezei.

Nu știu în detaliu ce diferențe sunt între ediția de tipar și cea de online la Adevărul, dar intuiesc că ele nu sunt în momentul de față suficiente pentru o astfel de desprindere clară. Pe de altă parte, așa cum e, Adevărul a reușit să supraviețuiască unei epoci de opt-zece ani de (auto)canibalizare online și crizei media, care a redus veniturile din publicitate de pe la 85 la vreo 13 milioane, în 2017. Cu toate erorile acumulate într-un deceniu întreg, ziarul e singurul care mai are o ediție de hârtie și pe care îl mai deschid în mod regulat, alături de jucăria exclusiv online a prietenilor de la HotNews (nu vi se pare curios că o redacție exclusiv de Internet, deci cu resurse mai mici, a ajuns sinonimul calității în presa românească?). Deci, în momentul de față, ar fi destule de oferit, pe ideea simplă că o relansare în format mare atrage pur și simplu atenția asupra ediției de tipar – și cu siguranță, jurnaliștii de acolo vor insista pe meșteșug mai tare, măcar o perioadă.

Pe de altă parte, relansarea ca broadsheet poate fi considerată și ca un semnal pentru advertiseri. Adevărul în format mare e ca home page-ul site-urilor de conținut în ziua de azi, când grosul traficului vine pe paginile de articol, de pe rețele sociale și alte site-uri: o vitrină care nu generează audiență, dar pune în valoare respectivul brand media.

Considerat acum vreo zece ani guru al relansărilor, Mario Garcia avea o predicție care mi s-a părut la vremea respectivă rudimentară: că, pe hârtie, cotidienele ar trebui să supraviețuiască mai degrabă ca ediții săptămânale, care să ofere genul de conținut longform, așezat și răsverificat care lipsește de pe Internet, în nebunia cantității și a întâietății pe care se bat site-urile de informație. Adevărul nu a mers până acolo, schimbarea de format nu pare a fi dublată de o remaniere drastică de conținut, dar chiar și așa, merită felicitări pentru curaj și direcția bună în care a făcut pasul. În lipsă de altceva, e unul din puținele semnale bune pe care le-am văzut în presa legacy din România, în ultima vreme.

Post your thoughts