9 criterii de judecat presa

Echilibrul sau imparțialitatea, buna-credință, separarea opiniei de informație, a departamentului editorial de cel de business și alte principii de funcționare a presei, așa cum o știam sau o doream, sunt de domeniul trecutului. Cele mai de succes televiziuni politice ale momentului – B1, RTV și Antena 3 – sunt aliniate cu PDL, PSD și PNL, iar telespectatorii nu pot fi decât simpatizanți ale acelorași. Moderatorii nu moderează, ci manevrează, iar talk-show-urile, în loc să reprezinte o căutare dialectică a adevărului, sunt adesea un mecanism de omologare a unor scenarii și enunțuri politice, emanate de consultanții de partid. Într-un astfel de peisaj, riști să suspini inutil după onestitatea și curajul jurnalistic, succesul financiar care asigura independența presei, rolul acesteia de câine de pază și mecanism de satisfacere a interesului public. Sau, dimpotrivă, poți deveni indiferent, pentru a culege doar ceea ce (mai) e distractiv, lipsit de greutate politică, fără legătură cu binele comun. Și cum niciuna din alegeri nu duce, în ultimă instanță, nicăieri, este poate momentul să căutăm nuanțe și diferențe în atitudinile și pozițiile participanților reali la bal(et)ul media, așa cum sunt în România, în 2013.

1. FEREASCĂ DUMNEZEU DE EXCESUL DE ZEL. Dacă proprietarii media și managementul sunt adesea rău intenționați, a nu scrie/filma/vorbi la comandă e foarte greu. E problematic ca un profesionist să se conformeze unor atari comenzi – și totuși cazuri există destule. În schimb, e de-a dreptul oribil ca același profesionist să se arunce în execuții, parti pris-uri, imnuri de laudă cu voluptate și aplomb.

2. MARII MORALIȘTI SUNT PLINI DE BUBE. Adesea, în România, funcționează un fel de lege empirică, conform căreia cele mai gălăgioase voci de moraliști sunt ale oamenilor cu probleme de CV, păcate, interese ascunse. E un fel de “Hoțul strigă «Prindeți hoțul!»” pe stil nou.

3. CEI CARE INSULTĂ SAU CALOMNIAZĂ SE DAU DE GOL. Ceea ce îți poți imagina rău despre un altul depinde de propriul traseu moral. De multe ori, mizeriile evident mincinoase care se spun pe seama cuiva au mai multă legătură cu păcatele celui care le spune.

4. VIOLENȚA DE LIMBAJ E DUBIOASĂ. Are de-a face cu excesul de zel sau hoțul care strigă după hoț dar e mai degrabă un criteriu retoric decât de fond. La școala de presă se învață că pamfletarii din clasa Arghezi sau ND Cocea aveau un limbaj violent. Este așa, dar acum trăim într-o altă lume, în care violența vine din altă parte: din rigolă. Constatarea referitoare la ND Cocea sau Arghezi e o scuză pentru ca toți mahalagiii ajunși pe ecran să înjure, să spumege și să-și dea ochii peste cap caragialește, protejați de eticheta “pamflet”. Acest gen de strategie atrage un public numeros, dar cam de aceeași speță cu “pamfletarul”.

5. TRANSPARENȚA E BUNĂ. Jurnalistul clasic nu avea alt contract decât pe cel cu cititorul, prin intermediul publicației sau al televiziunii la care lucra. Nu avea voie să primească nici măcar cadouri de la PR-ul companiilor. Azi, el e o specie tot mai rară și tinde să fie înlocuit de analist, specialist, pundit, consultant, care, în cazul fericit, vine cu o perspectivă de insider asupra chestiunii discutate. Totuși, se spune că în ziua de azi nu mai poți trăi în afara conflictelor de interese. Iar atunci, cei care își declară afilierile nu trebuie blamați, ci mai degrabă respectați.

6. PUBLICITATEA NU POATE FI EVITATĂ, DAR POATE FI MARCATĂ. Acum 50 de ani, ziarele și revistele trăiau în primul rând din tiraj, iar televiziunile publice erau singurele care emiteau. Reclama conta de-abia în al doilea rând. Acum, nu mai e așa. Nu mai există doar pauze de publicitate și pagini de reclamă, ci și advertoriale, plasare de produs, branded content, native advertising, posturi cu plată pe bloguri, postaci de companie pe Facebook. Tu, cititorule-telespectatorule, nu ai cum să scapi de ei cât timp nu vrei să fii cel care finanțezi presa. (E adevărat, așa cum arată, ți-ai strica banii pe ea, dar asta nu te scoate din hățiș.) Toate tipurile de reclamă și para-reclamă enumerate mai sus nu pot fi excluse din piață. Problema e ca ele să fie, ca și în cazul persoanelor, transparente, adică marcate ca atare. Cine nu face asta ar trebui să-ți dea de gândit.

7. CINE SE PRICEPE LA ORICE NU SE PRICEPE LA NIMIC. Ecranele sunt pline de oameni ca Monica Tatoiu, Hanibal Dumitrașcu, Marius Pieleanu, Corneliu Vadim Tudor. Invitații de meserie au răspunsuri la orice, sunt în temă cu privire la orice, pot sta cu oricine altcineva-n studio. Dar boala se prelungește și la editorialiștii români, într-un alt mod. Ei, editorialiștii, țin neapărat să scrie despre Traian Băsescu, chiar dacă lucrează la departamentul de sport sau la cel de Sudoku. Iar de la Traian Băsescu la orice nu e decât un pas. Ca să ai o oarecare credibilitate, trebuie să te ocupi cu ceva, să te fi specializat într-un domeniu. În caz contrar, discursul tău nu e pentru oamenii inteligenți.

8. RATINGUL MARE E BUN, TIRAJUL MARE E BUN. E drept, “Click!” nu e tocmai o gazetă care ține sus stindardul interesului public, la fel cum “Românii au talent” nu se ocupă de geopolitică. Dar de la un grad de popularitate încolo, trebuie să oferi lucruri care devin într-un fel sau altul benigne și exemplare. Nu poți face 26 de puncte de rating numai umilind în direct niște pipițe, la fel cum nu poți vinde un ziar numai porcăind inamicii politici. Există prejudecata că produsele media populare sunt stupide. E și nu e așa. Față de toți cei care se laudă cu ratinguri de 3 puncte de parcă l-ar lua pe Dumnezeu de picior, tabloidele de succes și marile show-uri de pe televiziunile comerciale arată mult mai respectabil. Creează cel puțin impresia că trăiesc pe propriile picioare, financiar vorbind, ceea ce e totuși o garanție.

9. NU EXISTĂ ZIARE, CI ZIARIȘTI. Paginile de opinii din presa românească sunt infestate de violență, interese ascunse, grafomanie. Acolo, în editoriale, se fac jocurile, iar culoarea editorialelor dă culoarea ziarului. Restul e de multe ori altfel. Căutați investigațiile adevărate (atâtea câte mai sunt – și nu pe cele cu “a intrat în posesia unei înregistrări/unor documente”), știrile exclusive, muncite, reportajele scrise cu talent. Există oameni care reușesc să-și facă treaba admirabil și în cele mai nenorocite spelunci media. Dacă vă întrebați de ce nu se duc în altă parte, puneți-vă problema unde s-ar putea duce. Regula se aplică și la grilele televiziunilor, unde, mai rar, apar oaze neverosimile.

Toate cele de mai sus sunt, încă odată, constatări empirice. Nu-mi trece prin cap să înlocuiesc cu ele Codul Deontologic și nici nu cred că astfel de considerații pot justifica ticăloșiile unora. Am încercat doar să propun niște principii de lectură a presei așa cum e. Și o alternativă la scârba pe care publicul are dreptate să o simtă în fața a numeroase din realizările unei bresle pe cale de dispariție. Care scârbă riscă, în ultimă instanță, să-l priveze de ceea i-ar trebui, măcar în formă ideală: o media puternică, inteligentă și cinstită.

Articol scris pentru ediția de joi, 13 iunie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts