5 motive pentru care brandingul virtual e pentru tine

Bloguri, profile pe LinkedIn, conturi de Twitter, poze, nick-uri, interacţiune pe forumuri – la care se adaugă, desigur, ce ştiu alţii despre noi şi pun online: atunci când toate astea sunt premeditate, se poate vorbi de branding personal virtual. Dacă toate cele de mai sus se petrec la întâmplare, putem vorbi mai curând de “imagine”, o reflexie spontană a persoanei.

  1. E (PRO)ACTIV. În “Cum să devii un Nimeni”, fac o diferenţă între brandingul on-line pasiv şi cel activ; primul constă în lucrurile pe care ar putea să le găsească Google despre tine: profil, site-CV, fără update, înscrierea în diferite directoare, cu nume, prenume şi date de contact. Cel activ “e atunci când” te duci tu spre Google, prin producţia de conţinut. Bineînţeles că nimeni nu e obligat să scrie bloguri sau să îşi umple contul foto de pe Picasa în două luni. Dacă nu se pricepe la scris sau pozat, e chiar nerecomandabil. În materie de branduri personale însă, Arruda e preocupat de exemplu de ceea ce ştie prima pagină de Google despre tine. Dacă te pricepi la conţinut, ai şanse bune să-ţi impui percepţia. Dacă nu, lucrurile pot începe să arate rău şi brandingul virtual capătă numele corporatist şi un pic defensiv de online reputation (management).
  2. E TARGETAT/NIŞAT. Dincolo de demograficele din start mai bune ale utilizatorilor de internet, Web 2.0 şi în general netul te lasă să-ţi creezi genul de conexiuni care te duc în mediul profesional pe care îl vizezi. Eşti producător sau regizor? Poţi merge pe Mandy sau IMDB. Eşti fotograf? Bad or Good sau Sxc.hu ar putea fi puncte de pornire. Eşti agent imobiliar? Poţi căuta site-uri specializate unde să-ţi adaugi oferta. Bineînţeles, ceea ce faci (inclusiv pe net) se reduce la modul cum eşti perceput, deci la imagine/brand.
  3. E IEFTIN/GRATIS. Acum 15 ani, la începuturile PRO, când Adrian Sârbu comanda probabil câteva mii de outdoor-uri cu Gianina Corondan şi Mihai Călin, treaba asta costa o mulţime de bani. E drept, brandurile Gianinei şi al lui Mihai se legau de brandul mai mare al PRO-ului şi ulterior acesta a fost identificat cu Călinescu şi Esca. Dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că blogurile sunt mult mai ieftine decât o acţiune de branding personal offline. Se poate şi gratis, pe WordPress.com sau Blogspot.com, dar un domeniu propriu şi o temă originală sunt preferabile.
  4. E PERMANENT/PERSISTENT. Contrar aparenţei de “uşurătate a fiinţei” cu care se petrec lucrurile pe internet, acesta e mult mai al naibii decât “scripta manent”. E adevărat, cutare pagină urcă sau coboară în rezultatele motoarelor de căutare în funcţie de alte lucruri care se spun despre acelaşi subiect, de pierderea sau câştigul de relevanţă etc. Însă pagina în sine rămâne, dacă nu cumva serverul pe care e sau site-ul din care face parte nu trece prin vreun diluviu. Şi atunci când diluviul are loc, există şanse bune să recuperezi câte ceva la Web.Archive.org.
  5. E GLOBAL. Dacă nu e vorba de vreo ţară din care s-a retras Google sau regimul a blocat accesul la internet, ai şanse bune să ajungi “peste tot” cu acţiunile tale de branding.

 

Există şi dezavantaje? Bineînţeles. Pe net, oricine poate spune orice despre tine. Şi, în general, despre oricine şi orice. Schimbi ceva dacă refuzi mediul? Da, dar în rău. Fiindcă te privezi de o colecţie de instrumente eficace. Iar Google rămâne cu rezultatul lui “oricine”.

Temă de reflecţie: cum stau cu brandul virtual Adrian Sârbu, Dan Diaconescu, Cristi Manafu, Dragoş Bucurenci şi Ion Iliescu?

  1. Sorin Focşănianu Reply

    Punctul 4 e de notat:
    Din cate stiu, exista business-uri (la altii, nu la noi) care din asta traiesc: recicleaza/coafeaza identitatea virtuala. Evident miza e mare cand e vorba de o persoana cu oaresce viata publica, insa potentialul de business e imens (vrei sa te angajezi si comentariile nu prea ortodoze pe care le-ai lasat blogul lui X in urma cu un an inca apar pe prima pagina in google? vino la noi!)
    interesanta tema!

  2. Iulian Comanescu Reply

    Sorin: mă mai ocup şi eu cu branduri virtuale (două exemple: http://www.valean.eu sau http://www.razvanmarc.ro – ca să nu mai vorbesc de comanescu.ro, fiindcă e clar că unele lucruri le testez pe pielea mea). Brandurile personale bune nu mint.

    Mecanismele astea virtuale funcţionează şi la oameni cu notorietate mare, dar sunt singurele aplicabile la cei care îşi caută vizibilitatea în mediul profesional – apropo de ce spuneai cu privire la miza pe celebrităţi şi altele asemenea. S-ar putea ca un manager de companie mare să aibă 25.000 de dolari pentru un stagiu de brand personal – atât a câştigat, cel mai mult, Arruda. Sau ceva mai puţin, pentru Comanescu 🙂 Şi managerul respectiv are zero notorietate…

    Nu în ultimul rând, iartă-mă pentru că-ţi lipseşte “ş” din nume. Dregem în scurt timp.

  3. Emil Stoica Reply

    Brandul lui Adrian Sarbu este controlat si legat de CME. Poate ar fi o tema de gandire cum poate un CEO de companie cotata la bursa in SUA sa-si dezvolte un brand personal care sa nu aiba legatura cu rolul sau, dar care sa-i ajute rolului. Iulian, mingea la tine.

  4. Iulian Comanescu Reply

    Emil: foarte interesant, îmi puneam alt tip de probleme la Sârbu. O să revin cu nişte vorbe despre toţi cei cinci, ce pot spune acum e că brandul personal e legat de viaţa profesională oricum ai lua-o. Că un CEO de companie cotată la bursă are mai puţină libertate e altceva.

Post your thoughts