5 boli ale presei românești în 2014

Pe măsură ce presa migrează către online și banii se împuținează, presa autohtonă începe să sufere de o serie de simptome care o privează de relevanță și popularitate. Mai la vale, am adunat cinci simptome că lucrurile nu merg deloc bine în presa românească, în 2014.

1. Gunoiul jurnalistic. Fie că e vorba de atacuri reciproce ale politicienilor, preluate fiecare de publicația aservită, de coloane lungi de bloggeri afiliați care habar n-au să scrie și nici nu se referă la un domeniu anume, de știri la a doua mână sau de editorialiști obsedați, textele fără valoare sunt abundente în presa de azi. Agenda oficială a partidelor, instituțiilor și companiilor private e preluată nediferențiat sau în funcție de criterii care nu includ interesul public, ci, cel mult interesul politicienilor sau al companiilor care au și contract de publicitate cu publicația respectivă.

De unde vine: În primul rând, e vorba de deruta echipelor care fac managementul editorial. Apoi, de faptul că bloggerii scriu pe gratis, reporterii sunt neexperimentați și plătiți când dă Dumnezeu, iar editorialiștii, în multe cazuri, plătiți, dar de altcineva decât publicația respectivă.

2. Inconsistența. Site-urile românești de informație amestecă subiectele politice cu cele tabloide. Rarele investigații adevărate se îneacă într-un morman de gângăveli de amatori, între două subiecte serioase se ițește câte-o știre moronică despre fotbal. Nimic nu mai are identitate, poziționare, un ton propriu.

De unde vine: Întâi și-ntâi, de la deplasarea către online a brandurilor clasice de media. Cei care scriu pentru Net o fac cu ochii pe cifrele de audiență și văd că subiectele populare sunt cu totul altele decât cele considerate, tradițional, valoroase. Apoi, mai nou, site-urile din același grup au început să se preia reciproc, deși sunt site-uri și nu site tocmai fiindcă se ocupă cu lucruri diferite, ca de pildă Gândul și PRO Sport.

3. Scrisul pentru surse și colegi. E vizibil mai ales în zona politică. Jurnaliștii care se ocupă cu așa ceva se lasă seduși de eterna polemică-ceartă-sudalmă, pierd din vedere interesul public de dragul chibițatului de politicieni, se raportează la aceștia și la colegi. Asta e varianta inocentă. Cea venală apare atunci când jurnalistul execută cutare sau cutare treabă exact pentru uzul unui politician.

De unde vine: Televiziunile de știri au rulat, în ultimii ani, un număr considerabil de oameni. Nici măcar la Antena 3, cea mai populară dintre ele, criteriul audienței, al publicului, nu a primat niciodată. Cât timp politicienii sunt cei care controlează și hrănesc aceste televiziuni, e normal ca  jurnaliștii să fie mai preocupați de ei decât de telespectatori.

4. ADHD-ul. Deficitul de atenție/lipsa de concentrare este o boală veche de când lumea a presei românești. Subiectele nu sunt urmărite, și cu atât mai puțin duse la consecințe. Ceea ce e important azi dispare mâine, chiar și atunci când un subiect mai are nu numai concluzie, ci și potențial. Nimeni nu înțelege că succesul lui Cătălin Tolontan și al Gazetei Sporturilor vine, parțial, din “încăpățânarea” cu care Tolontan și Luminița Paul s-au ținut de povești precum cazul Ridzi, sălile de sport, transferurile fotbaliștilor, gala Bute, până când multe dintre ele s-au încheiat la tribunal.

De unde vine: Greu de identificat o cauză precisă. Presa românească se comportă așa din anii imediat următori lui 1989.

5. Lipsa lui “de ce”. Știrile trebuie să răspundă la șase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum? și de ce? Ultimele două sunt considerate întrebări secundare, dar exact în ele rezidă sensul unui material consistent. Fără contextualizare, revelarea cauzalităților, faptele rămân doar fapte. Decizia Parlamentului de a renunța (pentru moment?) la votul prin corespondență nu înseamnă nimic în ea însăși, de exemplu. Explicația oficială că e vorba de simple probleme tehnice poate sau nu sta în picioare, deci e necesar un plus de documentare. Există de pildă ipoteza că Parlamentul vrea să îngroape respectiva modalitate de vot și face asta prin amânare. Și multe alte scenarii posibile. Dacă niciunul dintre ele nu este explorat la modul serios, jurnalistic, știrea nu va provoca niciun impact.

De unde vine: Dintr-o înțelegere greșită a neutralității. Explicația cauzală e greu de livrat în termeni seci. Făcătorii de știri evită să își dea cu presupusul despre motive, ceea ce e bine, dar uită că ar putea folosi informații pe surse sau analiști care știu despre ce vorbesc.

Articol scris pentru ediția de joi, 25 decembrie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. Miorița știe Reply

    “În primul rând, e vorba de deruta echipelor care fac managementul editorial.” – aș fi făcut un punct separat din asta. Deruta asta, o exprimare diplomato-eufemistică (de înțeles) pentru mediocritate, e mai pregnantă ca niciodată. Știi bine că, pe lângă ordinele acționarului, mai poate scăpa și puțin jurnalism de calitate dacă managementul editorial ar avea puțin creier. Ori, sunt muuulte zile în care, după două ore de răsfoit presa, nu mai ții minte nimic la sfârșitul zilei. Ceva care să te informeze cu adevărat, să-ți explice sau să-ți descurce gândurile.

    Oricum, sper că ești conștient că nu trezești niciun sentiment cu textul ăsta? Ești deja old story. Când se duc în ședințele de sumar și responsabila cu Facebook le spune că au avut 350 de like-uri și 1.000 de share-uri la a 14-a scrisoare deschisă din luna respectivă, un astfel de text e maculatură pentru ei.

    “3. Scrisul pentru surse și colegi” – foarte bună observație. A căpătat o mare amploare acest fenomen.

  2. Tiberiu Cazacioc Reply

    Gunoiul jurnalistic? Probabil se va spune ca asta vrea publicul. Mi-aduc aminte de o emisiune de dezbatere cu mai bine de 10 ani in urma, cand s-a pus in discutie o abordare PRO TV privind un accident. Stiti povestea aceea, cand ruda unui decedat (sotia?) a aflat, in cadrul usii, de la un reporter, ca persoana respectiva (sot?) a murit. Asta in fata camerei de filmat, cu lumina si microfonul in fata. Sergiu a argumentat ca publicul ar cere emotii (infotainment, gaini care nasc pui, trivialitati, etc.) Asadar cine a fost mai intai, oul sau gaina? Media a creat continutul si a dat dependenta sau publicul a cerut? Asta cu publicul care cere se bazeaza pe reactia in cifre de audienta, ceea ce nu inseamna ca cere, ci ca reactioneaza pavlovian. Ii dai tampenii, saliveaza, si cercul vicios continua….

    • Iulian Comanescu Reply

      Gunoiul jurnalistic e puțin diferit de marfa tabloidă/de scandal care are căutare. E un fel de ziua cârtiței în care trăiește media. Ce e tabloid ar trebui să fie popular.

  3. Tiberiu Cazacioc Reply

    De mult nu mai avem presa in Romania. Poate de aici ar trebui pornit. Avem vehicole de opinie, divertisment, inscenari. Caderea in mocirla a inceput de mult si isi merita soarta. Cei ce cad in ea. Interesant este ca oricati anticorpi ar exista, printre care si noi, inca nu s-a atins masa critica. Ba mai mult, balaceala in cocina ii face pe unii sa creada ca a te balaci in cocina este stare naturala. De aici incolo vorbim de sociopatii exhibate pe micul ecran. Oameni cu grave probleme, de care ar trebui sa ne fie mila, ba sunt folositi ca actori, ba le sunt exploatate depresiile in direct. Cred ca o asociatie a psihiatrilor ar trebuie sa se sesizeze…..

Post your thoughts