Românii au talent, X Factor, Dansez pentru tine, Fabrica de staruri, Vocea României, M-a făcut mama artist: dintr-o dată, televiziunile româneşti au fost străfulgerate de ideea că trebuie să pună în prime-time emisiunile-concurs clasificate în nomenclatorul internaţional sub numele de talent show-uri. E drept, miza pe ele vine din succesul pe care astfel de formate îl au în pieţe civilizate ca Marea Britanie, Olanda, Statele Unite. Dar, totuşi: cum schimbă peisajul public autohton, mentalităţile, toate aceste maşinării de produs vedete? {Mai mult…}
Vorbeam cu Vlad Ursulean despre un subiect (da, am plăcerea să-i public lucruri în The Industry) şi la un moment dat îmi zice: “Boboc”. Întreb: “Ce-i aia?” şi îmi dă următorul clip:
Mai avem nevoie de sociologie, editorialişti, istorici? Cred că pasta asta din care suntem făcuţi nu se pretează la nişte discipline aşa înalte şi analitice.
Kanal D a lansat, la Godot Café, “Mireasă 90-60-90″, varianta locală a show-ului “Bridalplasty” de pe E! Este vorba de ce vă puteţi închipui, 12 mirese cu care doctorii se joacă de-a bisturiul şi chirurgia estetică.
Show-ul e prezentat nu de o femeie, ca în original, ci de Cove, care a fost supus unui styling intensiv pentru apariţie, lucru care se vede şi din fişierul “IMPORTANT – credential poze.txt” de pe stick-ul de presă, pe care îl redau integral, pentru ca nu cumva să mă trăsnească Dumnezeul Stiliştilor:
fotograf: Adrian Stoicoviciu
styling: Adi Popescu
hair dressing: Centro Donna Salon, Andrei Cristescu, ID.Artist L’Oreal Professionnel
poze: Kanal D
Rezultatul muncii colective de mai sus, Cove adică, arată cam aşa:
Gabriel Coveşanu
Dacă vă întrebaţi de ce mă ocup aici de chirurgie şi estetica lui Cove, mutarea Kanal D e una interesantă, {Mai mult…}
D-aia e Centrul pentru Jurnalism Independent CJI, că de pildă eu m-am cunoscut cu Cătălin “Alin” Moraru de la Monitorul de Botoşani acolo, în Kogălniceanu. Şi ce caută Moraru ăsta pe la Bucureşti şi pe blogul meu? Păi face un ziar care se vinde în vreo 6.500-6.600 de exemplare la chioşc (cifrele astea arată interesul direct şi imposibil de mânărit al cititorului) în oraşul pe care l-am numit, ceea ce, date fiind starea presei şi propensiunile publicului în 2012, e foarte mult. Mi s-a părut corect să îi cer un text despre presa locală pentru The Industry şi a produs unul din cele mai citite articole de pe site. Şi uite-aşa, din aproape-n aproape, am ajuns să scriu şi eu pentru Monitorul de Botoşani. Dacă vă-ntrebaţi ce naiba caut într-o gazetă de provincie, o să vă răspund că 3.278+2.263+924=6.465, adică ceva mai puţin decât vinde Cătălin la Botoşani. Ştiţi ce-s astea? Tirajele vândute la chioşc ale cotidienelor centrale “România liberă”, “Puterea” şi “Ziarul financiar”.
La asta se adaugă faptul că bunică-mea, născută Dimitriu-Huluţă, e din Botoşani. Dar Moraru şi Monitorul lui cred că habar n-au de asta. În fine, textul:
Un alt fel de altfel
Cum e să fii ziarist la Bucureşti, în campania asta, care se anunţă feroce? m-a întrebat Cătălin Moraru, când l-am întrebat ce editorial să scriu pentru „Monitorul de Botoşani”. Pe pielea proprie nu mai prea ştiu, fiindcă sunt consultant, forma juridică SRL, adică mic întreprinzător, de prin 2006. Pentru mine, unul, asta a fost o idee bună, fiindcă n-am aflat, de pildă, cum e să-ţi sară salariul în sus, de la 800 la 3000 de euro, când te-ai mutat de la grupul străin X la mogulul autohton Y. Trebuie să fi fost mişto de tot. În aceleaşi vremuri, emiteam facturi mai mici decât salariile de la mogul. Din care se scădeau impozite, cheltuieli. Mă uitam cu jind la foştii colegi, cărora pe data de 20 şi ceva ale lunii le intra ritmic, pe card, o sumă gata impozitată şi numai bună de transformat în mobilă de la Ikea sau excursii la Barcelona.
Şi-atunci, ce e atât de rău la o mărire de salariu de la 800 la 3000? {Mai mult…}
Ştiu că la ora asta toţi analiştii de prin studiouri îşi dau ochii peste cap pe tema situaţiei din PDL, dar mie ştirea politică a zilei mi se pare faptul că Dan Diaconescu rupe lanţurile sau crawl-urile alea de care se legase de scaunul de la OTV, devenit adăpost vremelnic pentru el de când CNA l-a sancţionat cu înjumătăţirea licenţei (oprirea OTV de la sfârşitul lui septembrie) pentru publicitate politică mascată pe faţă.
Am primit azi mai multe întrebări şi invitaţii ca să spun ce cred de toată povestea; ca să nu mă repet, am refuzat vreo două. Cum din “Evenimentul zilei” nu se prea înţelege în ce ordine-am spus ce-am spus, postez aici.
Înjumătăţirea licenţei este consecinţa logică a unui meci pe care Dan Diaconescu îl are de ani de zile cu CNA-ul. Nu se cheamă neapărat că meciul a fost câştigat de CNA, fiindcă prin toamna lui 2008, când Diaconescu a mai avut un conflict cu aceeaşi instituţie, circula scenariul conform căruia în caz de oprire a licenţei OTV realizatorul se va “retrage-n munţi”, pe DDTV. În mod mirific, termenul de încetare a emisiei pică fix cum nu se poate mai bine, adică în octombrie, în pre-campanie electorală, presupunând că alegerile parlamentare sunt pe la jumătatea lui noiembrie, aşa cum ar trebui. Liber de contractul cu sine însuşi de la OTV, unde trebuia să-şi petreacă o treime din viaţă, Diaconescu va putea ţopăi ca o libelulă de la un post de televiziune la altul, în calitate de invitat, aşa cum a şi început să fie cultivat de Realitatea TV, desigur că din motive de rating. În campanie, va beneficia în virtutea legii sau a uzanţelor consfinţite, de timpi de emisie la fel cu celelalte partide, măcar pe posturile publice, aşa încât va putea să transforme tot acest balamuc într-o scenă personală de dimensiuni mai mari şi decât drăcia de pe care a cântat Rolling Stones la Bucureşti.
Un scenariu posibil e deci ca Diaconescu să lase OTV-ul să piardă viteză şi să se facă luntre şi punte ca să bage DDTV-ul “cât mai în pachetul de bază” al cabliştilor. În funcţie de blocul politic cu care se va alia, va putea fi văzut pe o anumită parte a posturilor, mai ales – şi din nou – ca invitat.
Cu alte cuvinte, dacă tai o râmă în două nu obţii o râmă moartă, ci mai multe râme.
Acuma, sper să nu se supere pe mine Dan Diaconescu pentru că l-am făcut râmă. Nu e deloc râmă. Doamnele şi domnii ăia care fac agitaţie prin PDL şi au încă pâinea şi cuţitul în mână o să vadă mai la toamnă de ce.
În lipsă de altă ilustraţie mai bună:
Rolling Stones la Bucureşti
Mai multe la OTV, unde în momentul ăsta e ditamai balamucul, se pune de-o revoluţie. Bine că e la concurenţă cu Master Chef şi Dan Negru.
Week-endul trecut, Realitatea TV a adus în propriile studiouri o echipă de fotbal (cu tot cu rezerve) de politicieni, pe care i-a aşezat, pe rând, pe scaunul prezentatorului sau al moderatorului. Proiectul s-a numit Politicienii devin jurnalişti, iar o bună parte din invitaţi s-au achitat de job surprinzător de bine; lucrurile au devenit pe alocuri chiar amuzante, ca atunci când Toader Paleologu se plângea [video, pe la minutul 1:20], amărât, că nu e lăsat să prezinte meteo. De ce a creat toată povestea o senzaţie uşor inconfortabilă, că lucrurile sunt cam în neregulă? {Mai mult…}
Am vreo 4900 şi ceva de prieteni pe Facebook, pe care i-am strâns până acum câteva luni sau un an; pe cei mai mulţi nu-i cunosc, dar le-am dat add din politeţe şi fiindcă, de ce să mint, îmi convenea şi îmi convine: la mai mulţi prieteni poţi în principiu promova linkuri şi altele mai bine.
Contul meu de pe Facebook
În momentul de faţă, în România, Facebook-ul e probabil cea mai deşteaptă expresie a Web 2.0. Vezi acolo oameni care au evitat alte zone ale netului, făcând lucruri pline de sens sau amuzante. E şi motivul pentru care evenimentele din Piaţa Universităţii, de la începutul acestui an, s-au propagat mai degrabă pe Facebook decât pe blogosferă sau Twitter. Şi e la fel de bine motivul pentru care, de unde reţeaua nu mă atrăgea, îmi petrec zilnic între câteva şi câteva zeci de minute acolo. E clar de ce am început să nu mai văd reţeaua ca pe o cutie de rezonanţă pentru ceea ce am de spus sau pentru linkurile pe care le am de diseminat.
După ce anii trecuţi mă interesase să cresc cât mai repede, acum mă interesează mai tare calitatea relaţiilor. Nu cred în listele (clasificările) Facebook, dar am vrut să rămân sub 5.000 de prieteni, limita la care te opreşti şi îţi poţi transforma contul în pagină de personalitate. E oarecum diferenţa dintre narrowcasting, relaţie personală, şi broadcasting, comunicare de tip clasic (oricât ar fi ea pe o reţea socială). Contul personal e bidirecţional, presupune reciprocitate şi relaţii cu încărcătură umană, faţă de pagina de personalitate/firmă/produs/blog, care e unidirecţională şi seamănă mai degrabă a comunitate de fani, pregătită la injecţii de comunicare obişnuite, decât a cerc de cunoştinţe propriu-zise, cu care porţi o conversaţie. Asta înseamnă că am început să dau unfriend pentru ca să pot da add, unora din oamenii care îmi propun asta. Mai întâi, câteva motive pentru care dau unfriend: {Mai mult…}
