Profitând de schimbarea de logo, Comedy Central a pus în circulaţie filmuleţul de mai jos:
Dincolo de felul special cum e făcut, vi-l arăt deoarece Comedy Central înseamnă:
o injecţie de hipness în spectaculoasa, dar în ultima vreme necăjita zonă de late night (vezi războiul Leno-O’Brien de pe NBC, 2009), prin Jon Stewart, host-ul care înşiră premiile Emmy ca pe mărgele, şi Stephen Colbert
Southpark, care nu are nevoie de prezentare, lansat în 1997
Rebrandingul e puţin mai vechi (decembrie 2010), dar începe să se vadă în Germania şi Olanda de la 1 octombrie, spune Broadband TV News, unde am găsit şi filmul.
De data asta, o versiune poloneză, a unui cetăţean pe nume Waldemar Malicki. E pe YouTube de vreun an dar eu n-am văzut-o:
Mie unuia mi se pare că estetica de tip clasic îşi atinge de astă dată scopul, adică să reveleze calităţile ascunse ale unei linii melodice. În cazul de faţă, tâmpenia.
Waldemar, vinovatul de întreaga hărmălaie, pozat de KoprowskiT, via Flickr
Apariţia lui Nicolas Sarkozy în prim-planul întâlnirii dintre FMI şi Banca Mondială e un bun prilej pentru ca să îmi aduc aminte de un episod în care l-am văzut pe viu pe preşedintele în cauză. O serie de atribute mai greu de remarcat la TV sau în ziar explică o parte din priza pe care o are un astfel de lider.
Prin noiembrie 2007, mă aflam într-o vizită la Strasbourg, unde vedeam la lucru plenul Parlamentului European. Cei 788 de parlamentari erau prezenţi aproape în păr în sala futuristă, cu aspect de navă galactică pe jumătate vie, unde votau paragrafe şi amendamente de lege, într-un ritm care ar ruşina total tentativele de legiferare din Camerele noastre. Sistemul nervos al navei era compus dintr-o complicată încrengătură de fire electrice, care legau între ele microfonul vorbitorului, translatorii în cele 27 de limbi ale Uniunii şi, mai departe, căştile de pe pupitrele europarlamentarilor, dar şi ale presei. {Mai mult…}
Dacă sunteţi cel puţin utilizatori avansaţi, aţi auzit ceva despre asta:
E mai prost PC-ul decât Mac-ul? Puneţi în stânga un Macbook PRO şi o să vă convingeţi că lucrurile stau la fel. Morala e mai degrabă că sistemele de operare şi programele folosite devin din ce în ce mai bloated, pe măsură ce puterea de calcul creşte.
Oarecum cel care rupe acest cerc vicios e iPad-ul, care cuplează usabilitatea perfectă cu puterea de calcul şi alţi parametri hardware destul de reduşi. Dar, desigur, pentru asta e nevoie de un sistem de operare cu totul diferit, numit iOS.
The Romanian print advertising market has decreased, since the beginning of the crisis, from roughly 80 million to a value estimated between 24 and 27 million in 2011 (Mediaedge:cia and Initiative Media for The Industry). 2011 is the first year when print spendings will go below the Internet budgets. Titles such as “Gândul” have closed their paper edition (April 2011), while “Adevărul” lost more than two thirds of its sold circulation, since the first months of 2010. The crisis stroke badly the print segment of the media market, because economic fragility became an open door for the politicians’ and political parties’ influence and tabloid content got mixed in every publication’s formula.
In other words, things appear as they could not look any worse. Both newspapers journalists and their managers are depressive, quality titles have very little prestige left and even tabloids can complain about sold circulation.
An old logoplate of the "Adevărul" newspaper
Is it the extinction then? Not really. More like the bottom point. Or, in other words, more like the end of the crisis than the end of the print media. Obviously, print will cease to exist in its traditional form. Or it already ceased. But it’s more about a change of a business model. The decrease of the advertising spendings in the segment is only roughly 10%, 2011 versus 2010. So hopefully the market has settled down to 25-30 million euros/year. Sold circulation decrease, which also brings a decrease of the revenues, is more manifest for titles deprived of aggressive marketing (books and DVD’s inserts) such as “Adevărul” than for the rest of the market. It is organic, dealing with the consumers’ interest, to a smaller extent. So these days the issue is more the discovery of a new business model/sustainability recipe than about losing even more speed. {Mai mult…}
Îmi face plăcere să vă pot anunţa că volumul pe care l-am scos la Editura “Humanitas” acum doi ani, Cum să devii un Nimeni, e printre primele vreo 40 de titluri ale editurii disponibile în format electronic.
Ştiţi poate că genul ăsta de distribuţie mă preocupă, fiindcă anul ăsta am făcut un test cu o culegere de articole self-published, Dilemele lui Comanescu. Dar, dincolo de asta, “Cum să devii un Nimeni” de hârtie nu se mai găseşte prin librării. Departe de mine gândul că o să mă îmbogăţesc din epub-uri în momentul de faţă, dar dacă doriţi să citiţi, poftiţi linkul din magazinul virtual, de unde puteţi lua un epub şi un pdf.
În Bucureşti, abia dacă are loc câte-un concert de jazz mediocru pe săptămână, care umple cu greu unul din cluburile nu foarte încăpătoare. Şi-atunci, cum de Johnny Răducanu a avut, simbolic vorbind, funeralii naţionale?
Cum toată lumea are câte o anecdotă cu de-curând-răposatul Johnny Răducanu, o să încep şi eu cu una. Se zice că la puţină vreme după ce s-a convertit de la contrabas la pian, muzicianul a dat peste o poză cu faimosul McCoy Tyner, omul cu clapele din cvartetul lui Coltrane. Poza era din stânga-profil, pe un fond negru, cu braţele încrucişate pe piept. Johnny Răducanu şi-ar fi comandat o fotografie identică, “în oglindă”, din dreapta-profil, şi ar fi pus pe cineva să monteze cele două fotografii, ca să pară că s-a pozat cu celebrul american de culoare, după care ar fi agăţat făcătura pe perete, într-un loc vizibil.
Cel mai uşor lucru, pentru un blogger, e să îşi lege de gard blogul şi să revină peste o vreme cu scuze pentru că nu a scris. Scuzele de felul ăsta sunt atât de frecvente şi de plicticoase, încât nu îndrăznesc să vi le mai prezint aici. În loc de asta, o să vă rog să mă iertaţi că, dimpotrivă, am scris – dar în altă parte, plus o serie de alte lucruri care nu mi-au mai lăsat timp de Comanescu.ro. Pe lângă trainingul solicitant, dar plin de satisfacţii pe care l-am ţintut în august pentru Jurnal TV, la Chişinău, am mai avut şi de făcut faţă unor situaţii cu totul noi, pe care le-aş numi “provocări” dacă cuvântul ăsta n-ar fi atât de uzat, într-o colaborare pe care am avut-o cu Grayling, legată de digital. Dar, în fine, a venit la rând primul număr de “The Industry”, lucru pe care poate l-aţi aflat din altă parte – şi dacă da, mulţumesc, în ordine alfabetică, Adevărul, Daily Business, HotNews.
The Industry - coperta nr. 1
În limita exemplarelor disponibile, o puteţi primi dacă {Mai mult…}
Dispărut zilele trecute dintre noi, aşa-numitul ultim crainic al telejurnalelor cu Ceauşescu, George Marinescu, e un caz interesant în materie de brand personal. Cea mai mare parte a existenţei lui poate fi cuprinsă în formula paradoxală de celebritate necunoscută.
Apoziţia pe care presa i-a ataşat-o de regulă lui Marinescu chiar şi în necroloage, cea legată de telejurnalele cu Ceauşescu, e relevantă. Până pe la 50 de ani, vârstă la care l-au prins evenimentele din decembrie 1989, George Marinescu nu avea nume, ci doar o faţă şi o voce, a căror singură asociere posibilă, din punctul de vedere al publicului, se lega de Ceauşescu şi osanale. Un fragment de Telejurnal de pe vremuri, dezgropat ieri de “România liberă” de pe YouTube, ni-l prezintă pe craininc la cadrul obişnuit în acele vremuri, larg, ca un triton sau pitic de grădină, în colţul ecranului, pentru ca spaţiul din dreapta lui să poată fi umplut cu imagini cu Comitetul Central, suprapuse pe chroma key. Sub influenţa noilor tehnologii HD, Andreea Esca începe să alunece şi ea din centrul imaginii către un colţ, făcând fundalul utilizabil în mod asemănător, şi are o voce la fel de recognoscibilă ca Marinescu. Dar spre deosebire de Esca, lui George Marinescu îi lipsea acel ingredient esenţial: burtiera cu numele. {Mai mult…}
Acum câteva zile, cineva de la o revistă mi-a cerut o părere despre nunta lui Borcea. Am refuzat pe motiv că nu mă pricep nici la fotbal, nici la Borcea şi nici la alte faţete ale poveştii. În week-end, un prieten m-a întrebat ce cred, i-am zis că n-am avut timp să mă uit la televizor şi oricum îmi displace să-mi dau ochii peste cap din motive de program prost, dacă tot am vreo cinci-şase telecomenzi în casă. Azi, când căutam subiect pentru România liberă, un alt prieten mi-a zis: Borcea. E clar, era cazul să studiez problema.
De ce ne-a îndopat media cu nunta lui Borcea în aşa hal, se întreabă toată lumea? Pe undeva, e normal că a făcut-o, dar într-un alt sens, cine a remarcat în asta o dovadă că presa funcţionează greşit are oarecum dreptate.
Există un palier al firescului, chiar dacă al unuia pe marginea căruia intelighenţia poate ricana – şi a şi făcut-o: oameni Becali şi Borcea sunt, simbolic, conducătorii noilor Albaştri şi Verzi de la Hipodrom, cele două facţiuni sportive şi în acelaşi timp politice dominante în Bizanţ, într-un asemenea grad încât Împăratul Iustinian era suporterul primilor. Din acest punct de vedere, nu e nimic mai firesc decât aerul de feudali al stăpânilor de club, care posedă strălucire, bogăţie şi, inclusiv, armată. De remarcat, în trecere, că fotbalul e o metaforă mult mai potrivită pentru oştile aflate într-o bătălie decât, să zicem, tenisul, care aduce mai mult a turnir decât a armate încăierate. {Mai mult…}
