Un upgrade pe care l-am făcut acum câteva zile la Dolce Interactiv mi-a confirmat o impresie pe care o aveam de câţiva ani: noţiunea de grilă de 24 de ore începe să nu mai aibă sens în cazul canalelor specializate. Televiziunea, aşa cum o ştim, cu prime-time şi breaking news, va supravieţui mai degrabă în zona câtorva posturi de mainstream. Iar noii gatekeeperi sunt nu proprietarii televiziunilor, ci furnizorii de semnal (cablu analog sau digital, DTH şi iată, IP TV).
Câteva explicaţii tehnice, foarte sumare: IP TV e televiziune care vine prin internet şi oferă semnal digital HD şi Video on Demand. E vorba de un cablu de reţea care iese din router şi intră într-un set top box, precum cel de la DTH, de unde un cablu HDMI te duce în televizor.
EPG-ul din Dolce Interactiv
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific cum se văd PRO TV HD, National Geographic HD şi Discovery HD Showcase. Foarte bine, într-adevăr, deşi televizorul meu are câţiva ani şi e doar HD Ready, adică nu are 1080 de pixeli pe latura verticală, ci mai puţini. Mai e şi avantajul emisiei 16:9, faţă de 4:3-ul care m-a lăsat cu două dungi pe LCD. În fine, un upgrade la televizor e în condiţiile astea tentant, dar distracţia la Dolce Interactiv exact de-aici începe şi nu se leagă neapărat de HD. {Mai mult…}
La fel cum regretatul Gheorghe Dinică e cel mai mare autor de replici proverbiale din filme (Bastos, Semaca etc…), Marian Vanghelie e cel mai mare gaffeur verbal din politica românească. Ultima lui zicere s-a petrecut acum două zile, când, după îndepărtarea din fruntea PSD Bucureşti, primarul s-a apucat să explice cum te “ejaculează” această organizaţie dacă eşti “pămpălău”, la Turcescu şi Cristoiu. Cum de a tolerat un partid cu aspiraţii către social-democraţia europeană prezenţa în conducere a unui om care foloseşte limba română cam cum ai deschide o conservă de peşte cu o şurubelniţă? {Mai mult…}
“Dilema veche” mi-a solicitat un text despre ceea ce s-a întâmplat la “Academia Caţavencu”. Era înainte de anunţurile referitoare la “Caţavencii” şi preluarea de către Th. Denis Dinulescu a titlului originar, dar pot să mă laud că ce-am spus stă în picioare. Postez textul şi aici:
Academia Caţavencu? E revista făcută de nişte tipi care la un moment dat s-au amestecat cu Sorin Ovidiu Vîntu şi după aceea au încurcat-o. Şi ei, şi revista. Cam ăsta e adevărul sumar pe care ţi l-ar putea furniza un trecător mai isteţ, dacă ai face interviuri pe stradă. Şi cam ăsta şi e rezumatul celor peste 20 de ani de jurnalism amuzant, inteligent, exasperat, curajos, manierist, exasperant, interesat, pe care l-au prestat în acolada revistei fondatorii ei şi succesorii lor. Totuşi, la judecata comună se impune un corectiv: e drept, tipii care au făcut revista au încurcat-o, împreună cu ea, cu revista. Dar nu neapărat – sau nu numai – din cauza inamicului public Vîntu.
Pe la începutul lui 2010, Realitatea-Caţavencu era încă „trust“ şi jurnaliştii de la Academia Caţavencu încă nu se scindaseră în revista-mamă şi Kamikaze. Stenogramele erau, ca să spun aşa, stenografiate, dar încă nepublicate, iar cîţiva dintre oamenii de la Academie şi sateliţii ei apăreau la Realitatea TV. Am dat atunci peste un număr de prin primăvara lui 1996. În care Adrian Păunescu declama de pe copertă: „Dacă ajung preşedinte, un singur lucru mă sperie: va trebui să mă pup singur în cur“. Titlul de deschidere: „Porcu’ vrea în Postu’ Mare“, cu trimitere nu neapărat la Paşti, cît la intenţia poetului de a candida la prezidenţiale, cele la care Emil Constantinescu era, pe atunci, doar un aspirant.
Academia Caţavencu, 27 februarie 1996
La acel început al lui 2010, cei care ticluiseră această primă pagină în 1996 erau colegi (de ecran, cel puţin) cu Adrian Păunescu, care se afla, încă, pe lumea asta. Să-i crucificăm? Să le căutăm circumstanţe atenuante? {Mai mult…}
Spre deosebire de alte veri mai relaxate, anul ăsta am destul de puţină vreme de concediu, date fiind două operaţiuni pe care le-am copt în ultimul timp pe Comanescu. Vara asta o să mă ţin ocupat cu:
Proiecte legate de social media, cu Grayling; special e faptul că încercăm o asociere pe termen lung, legată de România dar şi de întreaga zonă. În momentul de faţă nu vă pot spune exact despre ce e vorba, dar avem în plan o lansare curând.
“The Industry”, o revistă de media din care tocmai am terminat un dummy (număr zero) pentru Intact Media Group. Sunt mulţumit de cum a ieşit şi de poziţionare; mai multe detalii se găsesc în interviul pe care “Săptămâna financiară” a avut amabilitatea să mi-l ceară. O să puteţi vedea curând revista.
Dacă Grayling e pentru Comanescu un pas peste graniţă, Intact e singurul mare grup de media românesc cu care nu colaborasem până acum sub o formă sau alta. Sunt mulţumit să-l am şi pe el în portofoliu.
Editura “Art” a lansat ieri, la Green Hours, “Primul meu job”, a doua carte colectivă la care colaborez, de data asta coordonată de Florin Dumitrescu. Aşa cum poate vă aşteptaţi, la mine a fost ceva cu presă. Vedeţi mai la vale ce anume.
Nu ştiu exact ce-am căutat, dar de găsit am găsit. Asta ar fi morala celor vreo trei ani de convieţuire a mea cu răposata în anonimat revistă studenţească ING, din Politehnică, care poate trece cu succes drept “primul meu job”, deşi a fost mai curând un fel de “loc de muncă”, ba chiar cu accente de “activitate revoluţionară”. Dar, mă rog, a fost cu stres, deadline-uri, seamănă cu ce fac azi, ba chiar odată am luat şi nişte bani. Înainte de 1989. După, mult mai mulţi; ING a fost ceea ce azi am numi un business ratat, care a durat câteva luni, şi de pe seama căruia ne-am ales cu un sertar de sute-Bălcescu. Dar, cum se spune, să nu anticipăm.
Perioada de organ. Surorile Optima
Pe vremea aceea, lucrurile nu aveau nume, ci acronime. Cred că undeva prin toamna lui ’87, am intrat pentru prima oară în redacţia ING, organ al CUASC al IPB. CUASC era Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti Comuniste, iar IPB – UPB-ul de azi, adică Institutul Politehnic Bucureşti. ING, în schimb, era o prescurtare OK: nu venea de la “comunist”, cum se întâmpla cu majoritatea celorlalte nume de reviste studenţeşti din Bucureşti. Şi nici nu avea legătură cu asigurările, cu ceea ce se înţelege azi prin nume. ING era, contras, “inginer”, iar revista apăruse, dacă nu greşesc, în dezgheţul din ’68, când cineva găsise – şi altcineva aprobase – numele, destul de bolovănos, dar fără “comunist” în el. Majoritatea revistelor studenţeşti din Bucureşti aveau nume şi capete de revistă roşii: “Convingeri comuniste”, zisă Co-Co, era {Mai mult…}
McCann Erickson a distribuit presei invitaţii la o conferinţă de presă care va avea loc joi şi e referitoare la o noutate legată de Kanal D. Invitaţia are titlul “Vreau să fiu…” şi vine la pachet cu următorul teaser:
La cum arată lucrurile şi bătaia pentru talent show-uri care a început între PRO TV şi Antena 1, m-aş mira să nu fie un format asemănător. Sigur că în rest totul depinde de investiţie, execuţie şi aşa mai departe. Talent show e şi “Steaua fără nume” de pe vremea lui Ceauşescu (apropo, beton titlu, i se datorează lui Mihail Sebastian, probabil că nimeni nu s-a deranjat să-i plătească la vremea respectivă copyright…).
UPDATE: Nu e talent show, e quiz show: Vrei să fii milionar?, desigur cu Virgil Ianţu.
Posibil atent la comentariile referitoare despre “Românii au talent”, cu privire la care s-a spus că a avut un singur punct slab, juraţii, PRO TV propune, pentru următorul mare talent show, o garnitură aleasă: Loredana, Smiley, Marius Moga şi Brenciu. Ce te faci că ultimul dintre ei a fost deja luat în vizor de un tabloid?
La o zi după ce PRO TV furniza presei juraţii de la “Vocea României”, adică ieri, “Click!” venea cu nişte poze în care Brenciu, sau o sosie identică, dădea o reprezentaţie ad-hoc pe holurile Spitalului Colţea. Pozele, ca şi amănuntele poveştii, erau neclare: Brenciu ar fi ajuns la spital în noaptea de sâmbătă spre duminică, după ce i s-ar fi făcut rău. De la ce şi cum de şi-a revenit atât de repede încât să danseze pe hol, în halat? “Click!” nu vine decât o declaraţie a lui Brenciu, care susţine că nu era el. {Mai mult…}
După ştirile din diferite surse despre scăderea numărului de utilizatori ai Facebook din diferite ţări zise cu tradiţie, acest parametru se duce în jos şi în România. Dacă acum câteva săptămâni se vorbea de peste 3,6 milioane de utilizatori, acum obţinem, prin targetarea pe România şi toate grupele de vârstă, puţin sub 3,4 milioane:
Asta e cifra pe care am obţinut-o azi, acum câteva zile erau peste 3,4 milioane de utilizatori. Dat fiind că e vorba de o scădere destul de abruptă, ar putea fi bineînţeles vorba şi de echipa site-ului care umblă pe sub capotă.
Această rubrică se referă în general la un om şi mai multe etichete. Azi e vorba de o etichetă şi mai mulţi oameni. Mai exact, de brandul “Academia Caţavencu”, care şi-a schimbat recent proprietarul, în urma licitaţiei.
Întâmplarea face ca noul proprietar să fie una şi aceeaşi persoană cu cel al “României libere”, Dan Grigore Adamescu, dar asta are mai puţină importanţă pentru rândurile care urmează. Problema e dacă suma pentru care a fost tranzacţionat brandul, ceva mai mult de 880 de mii de euro, e “adevărata valoare” a lui, orice-ar însemna asta. {Mai mult…}
Postul ăsta e pe primul sau al doilea loc în studiile de notorietate/audienţă pe care le-am văzut, la concurenţă cu Radio Moldova (public):
Moldovenii au alergie la manele, pe care le consideră pe alocuri o degradare culturală caracteristică sudului; în locul lor, există o muzică uşoară cu flavor local, influenţată de folclor, de la “Zdob şi zdub” la cântăcioase din cu totul altă categorie, gen Natalia Barbu. Radio Noroc e oarecum expresia acestui gen de mainstream. Postul are şi o extensie TV, de câtăva vreme, nu din cale-afară de convingătoare.
