De la PR Week: despre internet ca, evident, mediu de PR

Datorită participanţilor, cred, am obţinut azi la PR Week un slot destul de animat despre PR şi Web 2.0. Cei pe care i-am moderat sunt, în ordine alfabetică: Paula Apreutesei de la Microsoft, Bogdana Butnar, Ana-Maria David de la HotNews.ro, Orlando Nicoară, Dragoş Stanca şi Bobby Voicu.

Sala era cam adormită, fiindcă era ultima sesiune, dar din câte am întrebat după, se pare că a fost un slot destul de bun pentru public (dacă nu cumva mi s-au servit amabilităţi). Câteva idei pe care le-am cules din discuţie: {Mai mult…}

Laptop cu încărcare prin wireless

Dell Latitude Z vine cu o serie de facilităţi revoluţionare, printre care încărcarea bateriei prin wireless. Printre altele, jucăria cea nouă bootează într-un sistem sumar (cred că Linux) care realizează browse şi e-mail înainte de intrarea în Windows (Latitude-On), care rulează pe un al doilea procesor şi cântăreşte 1,3 kilograme la un ecran de 16 inchi.

Totul vine cu un preţ: 2.000 de dolari.

Dell Latitude Z from Gizmodo on Vimeo.

Sursa.

Patru (branduri) dintr-o lovitură: Ciocan te lovește-n timpan

M-a frapat neplăcut prima oară, dar am uitat de toată povestea şi oricum nu mă prea reped cu verdicte negative aici. Totuşi, am mai primit un comunicat de PR, aşa că n-am ce face şi vă spun:

“Autoshow” (Burda), Orange, Renault şi Poliţia au avut ideea ca abonaţii respectivului operator de mobil să-şi poată activa, gratuit, un ton de aşteptare cu vocea magnificului şi simpaticului comisar Christian Ciocan, port-parolul Poliţiei Române. Copy-ul e solemn, adecvat pentru temă:

Sunt comisarul şef Christian Ciocan şi iţi recomand să foloseşti cu responsabilitate telefonul mobil când eşti la volan.

Respectă legea şi foloseşte telefonul în timpul condusului numai dacă este prevăzut cu dispozitiv tip mâini libere.

Nu uita! Eşti aşteptat acasă, în viaţă!

Perfect de acord că străzile sunt pline de nebuni şi nu înţeleg de ce nesimţiţii de posesori de Q 7 sau Lexus nu vor să dea 200 de mii de ROL pe un hands-free. Totuşi, ideea de a-l folosi pe comisarul Ciocan, cu eghileţii ăia ai lui, în chip de purtător de mesaj mi se pare de coşmarul marketingului. Se ştie că omul s-a distins, de pildă, la summitul NATO, când cu arestarea amărâţilor ălora de antiglobalişti. Tocmai fiindcă nu prea am stimă pentru cei care vorbesc la mobil când conduc, stau şi mă-ntreb ce jmecher de SLK ar avea o reacţie pozitivă când s-ar trezi cu Ciocanu-n timpan, mai ales cu limba aia a lui de lemn.

Dacă vreţi să citiţi şi comunicatul de presă, în care a mai fost înghesuită şi nu mai ştiu ce cască bluetooth: {Mai mult…}

Chestii de brand de țară și violoncelul lui Yo-Yo Ma

Acum două sâmbete am fost la Yo-Yo Ma, care a cântat la Operă cu “The Silk Road Ensemble“, o trupă eclectică de muzicieni occidentali, din India, China, Pakistan şi aşa mai departe care urmăreşte să reconstituie traseul mătăsii. Proiectul are virtuţi pedagogice, printre altele îţi deschide mintea inclusiv asupra brandului de ţară, deci a modului cum ar trebui să ne prezentăm pentru uzul străinătăţii. Sâmbătă am publicat în “Evenimentul zilei” un articol despre care eram convins că va stârni oarece măcel în subsol: bisul lui Yo-Yo Ma a fost o piesă românească numită “Turceasca”. Dat fiind că am remarcat acest lucru, e clar: sunt ţigan.

Cu ce se ocupă The Silk Road Ensemble:

Regulile jurnaliștilor Washington Post pentru Web 2.0: merită să impui restricții?

Aţi auzit poate despre restricţiile pe care marile redacţii din SUA le impun asupra modului cum jurnaliştii lor evoluează în Web 2.0. Ceva a ieşit la iveală despre “New York Times”, dacă nu mă înşel, dar acum Paidcontent.org publică integral “Social Media Guidelines” de la “Washington Post“. Deşi “sună prost”, restricţiile s-ar putea să fie o strategie câştigătoare pe termen lung.

Câteva lucruri care se spun acolo:

- jurnaliştii din redacţie trebuie să se identifice ca atare în Web 2.0
- conţinutul online asociat jurnaliştilor este echivalentul byline-ului (rândul cu semnătura şi poziţia) din ziar
- jurnaliştii se vor abţine de la a posta (tweetui) lucruri (text, poze, video) care să reflecte anumite opinii politice, religioase etc., îşi vor păstra imparţialitatea
- tot ei vor evita să se înscrie în reţele sociale de advocacy sau care se ocupă în mod special de una din chestiunile pe care le cercetează fără a cere în prealabil aprobarea unui editor
- paginile personale ale jurnaliştilor nu vor include informaţii despre ceea ce se întâmplă în newsroom sau alte date referitoare la munca jurnalistică.

Sensul a o parte din regulile de mai sus e destul de clar: “Washington Post” urmăreşte să îşi conserve un brand distinct, integru şi imparţial, iar jurnaliştii sunt personificările lui online, deci influenţează percepţia ziarului. Cu “nativii” internetului (bloggeri, pseudonime de forum), situaţia e mai simplă: {Mai mult…}

Promo la Apropo TV

Reclamă la Pizza Hut

Pizza Hut

Uitaţi-vă la contorul ăla

Agenţia: BBDO Guerrero/Proximity, Makati City, Filipine.
Sursa.

Local TV Network: puțin de la mulți

În ştirea Teo Trandafir se întoarce în pe ecran s-a pitulat o idee interesantă: show-uri syndicated pentru televiziunile locale din România. Local TV Network, compania care le produce, îi are în staff pe Bogdan Ionescu, fost la “Evenimentul zilei”, şi Andreea Godeanu, producătoarea lui Teo. Pe lângă “Teo Show”, LTVN mai oferă şi o Simona Pătruleasa care găteşte şi vorbeşte cu diferiţi invitaţi în “Pe gustul tău”.

O socoteală grosieră ar fi aşa: dacă pentru o ediţie de Teo sau Pătruleasa ai costuri de 1500-2000 de euro, formatul va deveni rentabil în reţea dacă 10-20 de televiziuni vor cumpăra formatul respectiv cu 100-200 de euro pe difuzare. Sumele par a fi accesibile şi, probabil, succesul ideii va depinde de distribuţie şi staţiile care vor cumpăra aşa ceva.

Precedente există cel puţin în radio, acum mai bine de 10 ani exista în reţeaua Contact o pastilă zilnică numită “Divertis Radio Blitz”.

Mai multe detalii vom afla în conferinţa de presă de mâine, de la Hilton (ora 13.00).

Ce-a făcut Teo cât a lipsit de pe post:

Şcoala de televiziune a lui Vlad Ionescu, unde am fost şi eu vineri să vorbesc despre Cum să devii un Nimeni şi, evident, televiziune.

Hei, ticiăr, Liță Ghițălău!

Greu de crezut, dar se poate şi la acordeon. “Another Brick in the Wall” şi “Paranoid”, da, Floyd şi Sabbath.

Sursa.

Criză și new media: soluții pentru fragmentarea audienței?

Două lucruri pe care le-am citit ieri şi azi, pe AdAge.com şi la Mihnea Măruţă, se leagă curios dacă ne gândim la modul cum media ar putea fi o activitate, cum se zice, sustenabilă în viitor. Măruţă vorbeşte despre faptul că nu poţi beneficia de puterea pe care ţi-o dă informaţia (“Knowledge is power” – Francis Bacon) dacă beneficiezi de ea, de informaţie, gratuit. Sau, oricum, dacă site-ul pe care consumi informaţia n-are o soluţie de supravieţuire.

Al doilea articol e în “Advertising Age”, unde Brian Steinberg spune despre noul show al lui Jay Leno că e viitorul televiziunii. Care e povestea: recent, poate cel mai cunoscut realizator din lume a intrat pe NBC de la ora 22.00, după ce, în primăvară, contractul pentru Tonight Show-ul de la ora 23.00 îi expirase şi în locul lui venise Conan O’Brien. Am scris acum aproape un an aici despre calculele de business din spatele acestei decizii: NBC mută la sfârşitul prime-time-ului un personaj de late night. Costurile astronomice în România, de două milioane de dolari pe săptămână, ale Tonight Show, sunt nimic faţă de cele cinci milioane care se investesc într-un episod de serial gen gama “CSI”, marfa cu care cele trei mari reţele americane, dar şi câţiva cablişti puternici se bat pe intervalul de la ora 22.00. Prin urmare, mutarea se face cu economii importante, chiar dacă meciul se desfăşoară în continuare în zona cu cinci-şase zerouri şi monedă SUA.

AdAge.com aduce ca noutate estimări privind ratingurile lui Jay Leno de la ora 22.00. Cu un format uşor reşapat, comicul ar putea atinge o cotă de audienţă nu mai mare de 1,5-2% (sub genericul 3% al lui Dan Diaconescu, în România), dar la costurile mici show-ul s-ar putea dovedi un succes de business. Sună bizar pentru un moderator celebru, care în plus a preluat ştafeta late night show-ului de la Johnny Carson, hostul care a clasicizat formatul prin prezenţa pe NBC în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră timp de 30 de ani (1962-1992).

Jay Leno a stat şi el nu mai puţin de 17 ani în fotoliul lui Carson şi a condus, ca ratinguri, pe late night. Acum, curios, e obligat să facă televiziune cu buget redus (raportat la concurenţă) şi lucrurile par a nu arăta prea bine din punct de vedere al glamour-ului televiziunii şi cifrelor-record. Totuşi, soluţia e una sustenabilă. Uneori e bine să aspiri la locul al cincilea sau al şaptelea pe piaţă.

Mă întorc din nou la întrebările lui Măruţă şi observ că ceea ce se petrece cu Jay Leno e un răspuns din categoria “cum putem rămâne în viaţă odată cu fragmentarea audienţei”. Aici şi în alte locuri, am bombănit, nu odată, pe seama televiziunilor şi moderatorilor care se strofoacă în zona 1,5-2 puncte de audienţă, fără să atingă nici interesul public şi nici performanţa de business. Piaţa TV din România are totuşi o caracteristică: nu există televiziuni cu share de audienţă mai mare de 14-15%, dar aşa cum e, e ceva ce s-a constituit târziu, de prin 2005-2006 încoace, şi e în ton cu vremurile. Va reuşi cineva să trăiască bine la ratinguri medii de 0,2-0,5 pe zi? Antena 3 a avut un bilanţ pozitiv pe anul trecut, de exemplu, şi dacă n-ar fi fost veniturile de la Antena 1, pe care le obţine prestând pentru Observator, am putea vorbi de succes. La Realitatea TV, rămâne încă să vedem cum va fi fructificată nişa.

În orice caz, soluţiile de supravieţuire nu depind de suportul media. Câteva dintre ele ar fi: {Mai mult…}